Cotidianul L’Arena se ocupă de comunităţile de străini, în cadrul serialului „Societatea care se schimbă” (La società che cambia). Cea mai mare comunitate este cea a românilor. În toată provincia Verona sunt înregistraţi 26.000.
Imigraţia românilor a fost foarte puternică în anii trecuţi, dar de cel puţin trei, patru ani practic s-a oprit din cauza crizei, şi chiar există multe familii care părăsesc Verona pentru a emigra în nordul Europei sau pentru a se reîntoarce în patrie. Aici au prea puţine oportunităţi de muncă, mulţi chiar pierzându-şi locurile de muncă. L’Arena a intervievat-o pe Florina Perca, absolventă de informatică, sosită la Verona în 2007, unde a muncit ca menajeră, scrie gazetaromaneasca.ro.
Florina şi-a luat licenţa în contabilitate şi informatică în România, şi a ajuns la Verona în 2007, imediat după căsătorie: soţul său trăia în Italia deja de cinci ani. Florina Perca locuieşte cu soţul şi cu micuţa lor Emma, de 11 luni, la Negrar, însă caută locuinţă în Verona. Aceasta este una dintre primele dificultăţi care-i amintesc că este străină, chiar dacă vorbeşte foarte bine italiană şi chiar şi ceva cuvinte din dialectul local.
„Neîncredearea italienilor faţă de străini”
„Este adevărat, când eşti străin şi cauţi casă – de fapt la fel şi când cauţi un loc de muncă – te loveşti de o anumită neîncredere, dacă suntem străini şi de unde venim fiind primele lucruri despre care suntem întrebaţi”, povesteşte tânăra mamă.
Însă fără a critica această atitudine: „Eu îi înţeleg, este normal: important este că atunci când te cunosc, văd că le respecţi legile şi cultura ţării care te găzduieşte, barierele cad. Sunt sinceră: eu am cunoscut foarte mulţi italieni care sunt persoane deosebite, alţii mai puţin, şi omenia nu depinde de locul în care te-ai născut. De fapt, aşa cum este absurd să spui că toţi italienii sunt rasişti, la fel de lipsit de sens este să spui că toţi românii sunt beţivi”.
Pentru că este adevărat că să fii român înseamnă şi, poate prea des, să fii asociat cu cei care trăiesc în ilegalitate: „Pentru unii români înseamnă oameni care se îmbată şi care provoacă accidente: or exista şi cazurile acestea, dar este greşit să generalizezi şi dăunează celor care doresc să trăiască cinstit”, continuă.
„Am început ca femeie de servici”
„Când am sosit în Italia am căutat de lucru patru luni, dar ajunsesem într-un moment în care era deja dificil: apoi m-au luat ca femeie de serviciu, în România urmasem un curs pentru învăţarea limbii italiene, astfel că deja cunoşteam bine limba.
Când am rămas însărcinată aveam un contract ca menajeră: prevede ca atunci când copilul are trei luni mama să se întoarcă la muncă, dar trei luni sunt prea puţine, nu m-am întors, acum voi reîncepe să caut, imediat ce merge la creşă”.
Dar nici cu creşa nu e uşor. Deşi s-a născut în Italia, micuţa Emma nu este italiancă. Pentru cei care nu au cetăţenia, birocraţia italiană, chiar şi pentru înscrierea la creşă, este foarte complicată.
„Mulţumită lui Dumnezeu soţul meu are un loc de muncă”, mai povesteşte Florina, „şi nu ne gândim să ne întoarcem în România. Mărturisesc: mie mi-ar plăcea, îmi lipsesc casa, prietenii mei, viaţa mea. Dar ştiu că dacă m-aş întoarce nu ar mai fi la fel: aş fi puţin străină şi acolo, aşa cum sunt un pic străină astăzi aici”.
