„Soldaţii care formau legiunile romane din Hispania nu vorbeau latină. N-ar trebui să ne surprindă acest lucru şi în cele ce urmează vom explica de ce”, ne spune lingvista spaniolă Carme Huertas în cartea sa NU VENIM DIN LATINĂ, tradusă în românește de Mihaela Alda, pentru editura Geto Dacii.
„În primul rând, Peninsula Italică era locuită de diferite popoare împărţite în trei mari grupuri lingvistice:
- Limbile latino-falisce: falisca se vorbea la nord de Roma, iar latina se vorbea în Latium, regiunea centrală a Italiei.
- Limbile osco-umbriane sau sabelice: osca se vorbea în centrul şi partea meridională a Peninsulei Italice. Datorită apropierii dintre ele, se consideră dialecte ale oscei: marrucina, peligna şi vestina. Umbriana se vorbea în regiunea central-septentrională şi include următoarele dialecte: marsa, sabina, ecua, volsca şi ernica. Picena meridională se vorbea în zona centrală a coastei adriatice şi se caracteriza printr-un inventar de şapte vocale. O variantă numită picena septentrională nu pare să aparţină familiei indo-europene şi se relaţionează cu etrusca.
- Limba tireniană: etrusca, vorbită în Toscana. Se crede că a dispărut din cauza decăderii civilizaţiei etrusce (200 î.Chr.) şi că a fost absorbită de latină, care a păstrat doar vreo duzină de cuvinte etrusce. Din aceeaşi familie tireniană fac parte retoromana şi lemniana.
Când, în decursul secolului al VII-lea î.Chr., influenţa Romei începe să se extindă dincolo de graniţele regiunii Latium, în zonă existau două culturi înfloritoare: cea etruscă în nord şi cea greacă în sud. Ambele au influenţat enorm cultura romană şi ambele foloseau scrierea, după cum vom vedea când vom vorbi despre alfabetul latin.
Mulţi cercetători se îndoiesc de existenţa unei limbi italice comune. Deşi diferitele limbi italice au caracteristici gramaticale sau fonetice comune, acestea ar putea fi rezultatul apropierii geografice ori al evoluţiei convergente a diverse limbi care aparţin unor familii diferite. Observând harta, ne dăm seama de cât de nesemnificativă era zona de răspândire a limbilor latino-falisce faţă de cea a limbilor neindo-europene: etrusca pe de o parte şi limbile sabelice pe de altă parte. Chiar şi greaca pare a se bucura de o mai mare prezenţă în Peninsula Italică decât latina.
******
Roma cucerise deja toate populaţiile, şi în campaniile sale de cucerire folosea trupe italice formate din soldaţi proveniţi din toate regiunile imperiului, fapt pentru care legionarii vorbeau o mulţime de limbi. De aceea, imaginea de armată instruită în care se vorbeşte exclusiv latina nu corespunde realităţii.
Revenind la Peninsula Iberică, contingentele de colonizatori proveneau din zonele centrală şi sudică ale Peninsulei Italice şi vorbeau limbi sabelice, din trunchiul osco-umbrian. În plus, trebuie să avem în vedere că, în urma Războaielor Punice, armatele romane aflate în Hispania au recrutat cetăţeni din rândul popoarelor din interiorul peninsulei ca auxiliari ai legiunilor romane, atât împotriva cartaginezilor, cât şi împotriva altor populaţii peninsulare. Doar conducătorii învăţau latină, greacă sau feniciană, fapt pentru care nu-i putem considera agenţi activi de romanizare.
Şi atunci, dacă soldaţii din armatele romane staţionate în Hispania şi formate din italici amestecaţi cu hispanici nu pot fi consideraţi agenţi activi ai romanizării, unde sunt miile de vorbitori care şi-au transmis limba nimicind toate graiurile, din marile urbe şi până în cele mai ascunse cotloane ale munţilor? În acele vremuri nu exista educaţia publică şi obligatorie; şi evident că nu exista televiziunea, şi nici politicile de imersiune lingvistică. Cum i-au făcut pe ţăranii analfabeţi şi pe pescari, pe mineri, pe meşteşugari şi pe ciobani să-şi abandoneze limba părinţilor lor şi să înceapă să vorbească limba lui Cicero pe care romanii înşişi trebuiau s-o studieze timp de mai mulţi ani ca s-o stăpânească?
(…)
Vorbind despre România și limba română
…Trebuie să avem în vedere faptul că teritoriul dac ocupat de romani în momentul de maximă extindere reprezintă un sfert din total, iar ocupaţia a durat doar 165 de ani. În tot acest timp s-au produs zeci de revolte ale dacilor cuceriţi, cu sprijinul triburilor de daci liberi. Nu a existat niciodată o societate „daco-romană” stabilă. Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în Spania şi în alte ţări aflate sub jugul Bisericii Catolice, nici în secolele următoarele latina nu s-a impus ca limbă de cultură. Şi atunci, cum se face că în România de azi există o mare unitate lingvistică pe întregul său teritoriu? Unde sunt factorii de romanizare? E clar că aceştia sunt mult mai puţin prezenţi decât în celelalte ţări de limbi romanice!
Probabil că lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa cum ni s-au povestit!” (Nu venim din latină/editura Geto-Dacii, 2016)
Carme Huertas
Cartea NU VENIM DIN LATINĂ poate fi achiziționată de aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i.html
