Ultima prostioară care face ocolul feisbucului este îndemnul de a nu cumpăra miel de Paşti. Dacă încă n-aţi plâns astăzi, vă fac cunoscut un textuleţ care sigur o să vă desfunde glandele lacrimale: “El este copilul mamei lui. Nu ciorbă. Nu drob. Este copilul mamei lui. Plin de viaţă, joc, veselie, fericire. Are vise. Speranţe, sentimente. Atunci când nu este lângă mama lui plânge continuu strigând-o. Când simte că omul vrea să îl ucidă se aşează în genunchi în faţa lui, implorându-l parcă să nu-l omoare. Simte şi ştie exact ce urmează, iar când se lasă în genunchi este ultimul său strigăt de disperare, cu toată mintea, sufletul şi trupul său, vrând parcă să spună: “Te implor, nu îmi lua viaţa! Vreau la mama. Unde este mama? Mamaaaa!!!” se aude ca un ultim strigăt din pieptul bietului mieluţ, copil al mamei lui, negociat la kilogram pe bani de omul fiinţă superioară… Cui? Şi apoi, curge doar sânge.” Hai, spuneţi sincer că aţi plâns un pic!
Să ne întoarcem la oile noastre. Vecinul meu, Ionică, cioban din tată-n fiu, are o păşune de câteva zeci de hectare de hectare concesionată de la primărie. La asta se adaugă încă o suprafaţă proprie, pe care n-o cunosc exact, dar care bănuiesc că e ceva mai mică. Totul e relativ constant an de an. Baza furajeră este formată şi ea din câteva zeci de hectare de fâneţe şi lucerne, la care se mai adaugă câteva hectare de culturi anuale, mai ales porumb. Atât. Indiferent cât de mari ni s-ar părea aceste suprafeţe, este esenţial să înţelegem ceea ce ciobanul Ionică ştie, şi anume că sunt finite. Iar pe o suprafaţă finită de teren nu poţi creşte o turmă infinită, ba dimpotrivă. Ionică ar putea trăi mult mai bine cu 2000 de oi dar, la actuala păşune şi la pământul pe care îl are, cu greu poate ţine 300. Iar pământ nu mai este de unde să ia, în comună sunt foarte mulţi crescători de animale şi cam toată suprafaţa arabilă este lucrată. Deci Ionică trebuie să se mulţumească cu cele 300 de oi, înlocuind anual o doar o parte din turmă, adică oile prea bătrâne şi cele care se prăpădesc din cauza accidentelor.
La ora la care scriu, cei mai mulţi dintre ciobani aşteaptă să vândă mieii, obţinând astfel primul câştig pe anul ăsta. Printre creştini, probabil că ei aşteaptă cel mai mult Paştile. De prin toamnă, când lactaţia oilor a încetat, n-au mai închegat caş, n-au mai vândut nimic. Toată toamna au consumat fân şi bucate, dar bani, ioc. De ieşit cu oile, musai să iasă, pentru că oaia stă rău pe stabulaţie, vrea purtată şi pe zăpadă. De cum a dat colţul ierbii, oaia vrea şi mai dihai scoasă, multe înnebunesc când văd verdeaţa şi nu pot pune gura pe ea, nici la fân nu se mai uită. Dar bani, câtă vreme alăptează mieii, ciobanii nu văd. O turmă de 300 de oi face în medie cam 300 de miei anual, unele oi fac câte doi, mulţi miei sunt furaţi de vulpi sau mor în primele zile după fătare. Ciobanii se străduiesc totuşi să nu piardă lactaţia niciunei oi, folosindu-le pe cele care şi-au pierdut puiul ca doici. Dintre miei, cam jumătate sunt masculi, iar păstrarea lor în turmă ar fi pur şi simplu nerealistă. Sacrificarea lor se impune deci din multiple motive.
Să presupunem că nu am face-o, însufleţiţi de îndemnuri ca cel de mai sus. Să admitem că ciobanii nu ar vinde sau nu ar da pur şi simplu bravilor câini ciobăneşti toţi mieii inutili. Asta revine la a ne imagina că brusc ciobanii ar începe să scrie texte lacrimogene pe feisbuc, ca o vegană tembelă a cărei viaţă se desfăşoară într-o cutie de la bloc, la etajul trei. Turma ar paşte o vreme plină de fericirea mamă-miel. O vreme, dar nu foarte mult, pentru că suprapăşunarea (aşa se numeşte când dublezi numărul de animale pe o pajişte finită) ar epuiza în maxim două luni atât masa furajeră, cât şi posibilităţile plantelor de a se regenera, consumând inclusiv rădăcinile. Apoi, spre jumătatea verii, s-ar întâmpla ceea ce se întâmplă întotdeauna când într-o populaţie de ierbivore există o discrepanţă între consumatori şi hrană: scheletice, deshidratate, animalele ar începe să moară. Cât? Păi, până se restabileşte echilibrul. Probabil că în final ar supravieţui cam 100 de oi. Până la toamnă, când frigul le-ar decima şi pe astea, pentru că o condiţie pentru supravieţuirea în sezonul rece este acumularea de grăsime în timpul sezonului mai generos în resurse.
Aşadar, lăsaţi textele despre miei scrise la bloc. Cumpăraţi, sacrificaţi-i (nu-i ucideţi, cum zice vegana, sacrificaţi-i), gătiţi-i tradiţional şi consumaţi-i pe masa pascală. Dacă aţi ţinut post, e cam singura carne cu care aţi putea revedeni omnivori. Ar fi o mare eroare să începeţi brutal să consumaţi porc după şapte săptămâni de rigori alimentare propice rugăciunii. Da, există şi o dimensiune rituală în acest gest, pe care am moştenit-o de la evrei, dar acesta nu este un motiv să renunţăm la această moştenire. La urma urmei, evreii ne-au lăsat Vechiul Testament, şi nimănui nu i-a trecut prin cap să renunţe la el. De altfel, dacă am vrea să “purificăm” creştinismul de toate aluviunile culese din religiile dinainte, mă tem că ar ieşi o imensă ciufuleală fără noimă şi fără rost. Mă gândesc de exemplu la caduceul lui Hermes pe care îl regăsim în cârja episcopală şi la reprezentările lui Iisus pe tron, într-o atitudine hieratică, ce reiau imaginile regilor sasanizi din Iran. Cred, în ceea ce mă priveşte, că toate acestea s-au petrecut cu un sens, că cei care au decis au fost mult mai deştepţi decât noi, şi că există erezie în veganism (puţini ştiu că la baza lui se află o teologie) dar nu şi în rânduielile Bisericii, aşa cum ni s-au păstrat.
Sursa: radu-iliescu.blogspot.ro
