Scriam mai demult într-un comentariu la o carte despre Pamfil Şeicaru că editorialistul Curentului a fost obligat să treacă zilnic examenul la care e supus publicistul, cel care – ziceam eu, trebuie să scrie despre Istoria în mişcare.
Istoricul e un om fericit.
Pentru a dezlega enigma unui eveniment din categoria Enigme ale Istoriei el are la îndemînă documente de arhivă, documente din presa vremii, memorii, chiar şi articole despre evenimentul respectiv.
De ce a acceptat Nicolae Ceauşescu mitingul fatal din 21 decembrie 1989?
Cum de ce l-a acceptat?
La 27 de ani de la întîmplare nu mai e nici o enigmă.
Rupt de realitate, cu urechile astupate de cîntările Cultului personalităţii, Nicolae Ceauşescu n-auzea Vuietul Revoltei din jurul său.
Credea că muncitorii vor veni la miting sincer convinşi că el are dreptate cînd invocă„agenturile”.
Bietul editorialist, cel care scrie despre Istoria în mişcare, n-are la dispoziţia sa decît întîmplarea.
Întîmplarea care-l uluieşte.
Întîmplarea care-i ridică mii de întrebări.
Sîmbătă, 18 iulie 1992. Delegaţia Permanentă a PNL anunţă, prin Radu Câmpeanu, decizia de a-l desemna drept candidat la Preşedinţia României pe Regele Mihai.
Propunerea nu i-a fost înaintată Regelui – precizează Radu Câmpeanu.
Eram la vremea respectivă directorul Evenimentului zilei.
Decizia ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată.
Cum scriam şi publicam zilnic editorialul, de pagina întîi, de luni, pe 20 iulie 1992 am publicat în Evenimentul zilei textul intitulat O bombă politică.
Comentariul dă seamă, mai mult decît altele, de drama celui care scrie despre Istoria din mers.
Scrisesem comentariul pe 19 iulie 1992, cînd se aştepta răspunsul Regelui.
Ce putea crede un biet comentator al Istoriei în mers?
Că Radu Câmpeanu vorbise în prealabil cu Majestatea Sa.
Pe 20 iulie 1992, a venit Răspunsul Regelui:
Declinarea politicoasă a ofertei.
M-am grăbit să scriu, pentru numărul de a doua zi, din 21 iulie 1992, editorialul Regele respinge propunerea.
Acum, cînd aveam răspunsul Regelui, ştiam că Radu Câmpeanu nu vorbise înainte cu Majestatea Sa.
Şi-n acest editorial îmi puneam zeci de întrebări în legătură cu Decizia ditamai organismului de conducere al ditamai partidul, PNL, şi avansam fel de fel de scenarii.
Nu-mi venea să cred că Radu Câmpeanu jucase la cacealma.
Nu-mi venea să cred că toţi cei din Delegaţia Permanentă votaseră propunerea lui Radu Câmpeanu fără să întrebe dacă s-a vorbit în prealabil cu Majestatea sa.
A fost un dezastru.
Monarhiştii au acuzat PNL de tentativă de compromitere a Regelui.
Partidele anti-FSN l-au acuzat de jocuri în favoarea lui Ion Iliescu.
La alegerile din 27 septembrie 1992, PNL s-a situat sub 3%.
Pe 28 februarie 1993, Radu Câmpeanu a fost înlăturat de la conducerea PNL.
A fost ales în locu-i Mircea Ionescu Quintus.
Şi azi mă întreb cum de s-a ajuns la acestă decizie aiuritoare.
Marţi, 12 aprilie 2016, tot PNL, şi tot forul colectiv superior, Biroul Politic Naţional, echivalent Delegaţiei Permanente, a votat în unanimitate desemnarea lui Marian Munteanu drept candidat la Primăria Bucureştilor.
Joi seara, mă uitam la B1Tv, la Theodor Paleologu.
Urmărindu-l atent, mi-am zis:
De ce nu l-au pus pe Theodor Paleologu candidat?
De ce n-au pus-o pe Adriana Săftoiu?
De ce n-au pus pe unul dintre cei peste 100 de inşi din Delegaţia B.P.N.?
Cum să desemnezi tu, ditamai partidul de Guvernămînt, pro-european, modern, atlantist şi globalist drept candidat la una dintre cele mai importante funcții din România, un personaj dispărut din viaţa publică de 16 ani, a cărui personalitate e identificată cu un ortodoxism de Ev Mediu?
Ca şi în 1992, m-am apucat să fac scenarii.
Cum să cred că ditamai partidul n-a urmat un Plan, n-a pregătit lovitura asta de luni întregi?
Vineri, 15 aprilie 2016, a venit dezminţirea de la Cotroceni.
O Lovitură mortală pentru decizia PNL.
Klaus Iohannis a simţit nevoia să se delimiteze de decizia PNL.
N-a făcut-o nici în cazul Bușoi, nici în cazul Orban. A făcut-o în cazul Marian Munteanu.
De ce?
Ca să nu se spună că s-a implicat în viața unui partid?
Nu.
Ca să nu se spună c-a fost implicat într-o decizie dezastruoasă.
În Gîndul de vineri, 15 aprilie 2016, pe cristoiublog.ro, puneam decizia pe seama unui scenariu, în care un rol de frunte atribuisem invitării lui Marian Munteanu la Realitatea Tv de către Rareş Bogdan.
Vineri, pe la prînz, am primit de la Rareş Bogdan, plecat în străinătate, Mesajul de mai jos, însoţit de rugămintea de a-l publica:
„Maestre,
cu simpatie şi mult respect ţin să vă precizez că întreaga Dumneavoastră teorie exprimată astăzi în textul pe care l-aţi scris este un scenariu interesant pentru un film. Eu ştiu aproape la fel de bine ca Domnia Voastră că românilor le place scenarita, misterul, conspiraţionismul, dar de aici pînă la a mă face element central, secundar sau lateral într-un scenariu pus la cale de nu ştiu cine şi nu ştiu exact de ce este cale lungă. Marian Munteanu a fost invitatul meu de cîte ori anul trecut şi de două ori în acest an, pur şi simplu pentru că era o voce uitată care se exprima altfel decît invitaţii clasici. Şi dintr-un anumit respect pe care adolescentul de atunci îl purta şi îl poartă liderului Pieţei Universităţii de atunci. Atît şi nimic mai mult. Nu uitaţi vă rog de Dosarele Mineriadei şi al Revoluţiei care au fost subiecte de dezbatere exact în această perioadă! Nu a fost nimic premeditat în invitarea acelui om de către mine. Vă jur pe ce am mai sfînt. Şi vă mai rog ceva, cereţi vă rog audienţa emisiunilor cu Marian Munteanu şi de anul trecut şi din acest an, emisiuni care s-au desfăşurat toate, cu excepţia din ziua cînd a fost desemnat candidat după ora 22.00/22.30/23.00! Audienţa a fost una bună. Chiar foarte bună. Mi se pare absolut halucinant ceea ce am citit astăzi pe blogul Domniei Voastre. Scenariu de film SF.
Vă asigur că nu am avut nici cea mai mică implicare în desemnarea candidaturii lui Munteanu de către PNL. Zero contribuţie. Dacă aş fi avut vă asigur că nu ezitam nici o clipă să îmi arog contribuţia. A fost zero! Din nou mă creditaţi cu mai multă forţă mediatică şi de influenţa pe care nu o am în crunta realitate. Din păcate. Sînt un jurnalist ceva mai vizibil prin faptul că realizez o emisiune de Prime Time la un post important TV şi prin faptul că Dumneavoastră şi alţii aveţi grijă aproape săptămînal din lipsă de alte personaje foarte probabil să mă ajutaţi la creşterea notorietăţii.
Maestre, încă ceva, realizez 5 zile pe săptămînă emisiuni de cîte 3 ori minim. Cu 2-3 teme diferite şi cu cel puţin două rînduri de invitaţi. De foarte multe ori 3 rînduri de invitaţi. Poate ar fi interesant să vadă cineva cam cîţi invitaţi se perindă prin studioul Jocuri de Putere şi cam cît de des. Mulţi alţii uitaţi de opinia publică în ultimii ani.
Sănătate şi numai bine.
Rareş Bogdan.”
N-aş spune că Rareş Bogdan se delimitează.
Aş spune însă că, asemenea lui Klaus Iohannis, Rareş Bogdan nu vrea să fie considerat ca unul dintre cei care au contribuit la decizia PNL.
Rareş Bogdan nu e omul să nu-şi asume participarea la o Operaţiune.
În cazul alegerii lui Klaus Iohannis nu s-a dat în lături s-o recunoască.
De data asta, avem de-a face cu o delimitare politicoasă de decizia PNL.
De ce oare?
Admiţînd că n-a fost implicat, nu văd de ce a simţit nevoia să dezmintă public.
Pentru un jurnalist chiar şi dacă ar fi neadevărată, atribuirea unui rol la o decizie precum cea a PNL ar trebui să fie o mîndrie.
Mai mult decît delimitarea lui Klaus Iohannis, Mesajul lui Rareş Bogdan trimis spre a fi publicat m-a pus pe gînduri.
Și m-a făcut să mă întreb:
Dacă Decizia PNL de marți, 12 aprilie 2016, e o cacealma?
Asta în timp ce, la fel ca în iulie 1992, ne batem capul cu toții să descoperim în această decizie cine știe de Plan diabolic pus la cale de personaje diabolic de inteligente?
În Cotidianul lui Cornel Nistorescu, Campania electorală a lui Marian Munteanu debutează cu acest delir demn de Sfarmă-Piatră:
„Poate tocmai pentru că nu au fost ceea ce ar fi putut fi, Liiceanu, Pleşu şi alţii se fac vinovaţi de dezrădăcinarea neamului românesc. În lumea de acum, ne mişcăm, vorba lui Petre Ţuţea, „asimptomatic”, suntem inerţi, incapabili. Organul responsabil cu atitudinea este atrofiat. Suntem înspăimântaţi, parcă mai mult chiar decât eram în regimul comunist. Acum… transhumanţa politicii a schimbat paradigma. „Ungureanu” şi „Vâlceanu” nu trebuie să mai comploteze, pur şi simplu vin şi, cu aroganţă, ne smulg din mâini ce ne aparţine. Ne-au luat economia, resursele, pământul, mai nou ne smulg şi copiii de la sânul mamelor şi noi nu avem nici măcar curajul să-i privim în ochi pe toţi aceştia care ne scuipă. Stăm în genunchi, epuizaţi şi copleşiţi de spaimă.
Nu candidatura în sine şi nici câştigarea fotoliului de primar al Capitalei de către Marian Munteanu mă fac să sper, ci simbolul pe care acesta îl reprezintă. El poate fi, trebuie să fie, cel ce ne ridică din genunchi, pe fiecare în parte, cel ce ne şterge scuipatul din obraz, cel ce ne înlocuieşte frica cu demnitatea, cel ce ne ajută să înţelegem că totuşi nu suntem… apatrizi, aparţinem unui neam, alături de Ţuţea, Noica, Eliade, nu putem, nu avem cum fiziologic, să stăm în genunchi. Fără ei, însă, am devenit orfani, deci, vulnerabili.
Iată de ce avem nevoie de simboluri! Căci Eminescu spunea: nu vă jucaţi cu simboale! Visez, exaltez chiar, gândindu-mă cum ar arăta campania lui Marian Munteanu cu un Bucureşti plin de bannere cu citate din Petre Ţuţea.
Acum, Marian Munteanu este… doar flacăra firavă a unei lumânări spre care suflă guri demonice, amorsate de ură, pasiune şi obligaţii. Suntem condamnaţi să ne târâm în jurul ei şi să facem din mâinile noastre cercuri concentrice pentru a nu putea fi stinsă. Când va căpăta suficientă forţă, la lumina ei ne vom putea ridica şi noi.”
Două întrebări:
PNL a început campania electorală pentru București. Așa o s-o țină pînă în 5 iunie 2016?
Duminică, Cornel Nistorescu are la B1Tv o emisiune de comentare a actualității:
Va veni în cămașă verde?!
Sursa: cristoiublog.ro
