Fragment din «GOG», memorii publicate de Giovanni Papini (traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucuresti)
Motto-ul ales de Papini pentru publicarea memoriilor sale a fost:
« Satana va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile, pe Gog si pe Magog…» (Apocalips, XX, 7)
Giovanni Papini (1881 – 1956) in vizita la Lenin. Moscova, 3 iulie 1923
„M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fara sa-l fi auzind vorbind. Mi se pare ca e, genul sau, unul din cei trei sau patru oameni in viata, care merita sa fie ascultati.
Ca sa ajung pana la el am cheltuit aproape douazeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacsisuri soldatilor rosii, daruri orfelinatelor – dar nu regret.
Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii sai. Nu mai locuia la Moscova, ci intr-un sat din apropiere, intr-o veche locuinţa boiereasca, cu obisnuitul peristil de coloane albe la intrare.
Vineri seara, ultimele dificultati fura inlaturate si telefonul ma instiinta ca eram asteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute inceputurile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimtise sa ma vada.
Am fost primit de sotia sa, o femeie grasa si tacuta, care ma privi asa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.
L-am gasit pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperita cu foi vaste de desen. Imi facu impresia unui condamnat caruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, sa-si piarda timpul in pace, cu fleacuri.
Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, parea taiat din branza veche si uscata: teapan si, totusi, molatic. Intre buzele lui respingatoare, se vedeau doua rinduri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.
Craniul sau, lung si gol, facea impresia unei urne barbare, taiata din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulaţi indaratul pleoapelor insingerate.
Miinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusesera groase si puternice, miini de mujic, dar in aspectul lor descarnat anuntau apropierea mortii.
Nu voi uita niciodata urechile lui de fildes lustruit, intinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, inainte de linistea cea mare.
Primele minute ale conversatiei noastre fura, mai curind, penibile. Lenin se trudea sa ma cintareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi indeplinit o datorie de care, de-acum inainte, nu se mai sinchiseste.
Iar eu, inaintea acelei masti obosite de culoarea sofranului, nu mai gaseam curajul sa-i pun intrebarile pentru care venisem. Inganai la-ntimplare o lauda despre marea opera pe care o savarsise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumatate moarta se umplu de strimbaturi spectrale, care voiau sa fie un zimbet sarcastic.
– Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era facut inainte de-a veni noi! Strainii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.
Eroare de burghezi orbi. Bolsevicii n-au facut altceva decit sa adopte, dezvoltindu-l, regimul instaurat de ţari si care e singurul potrivit cu poporul rus.
Nu se poate guverna o suta de milioane de brute fara bat, fara spioni, fara politie secreta, fara teroare si spinzuratori, fara tribunale militare, munca silnica si torturi. Noi am schimbat numai clasa care isi baza guvernarea pe acest sistem.
Unde erau saizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari functionari, in total o suta de mii de indivizi, azi sint aproape doua milioane de proletari si comunisti.
E un progres, un mare progres, deoarece privilegiatii sint de zece ori mai numerosi, insa nouazeci si opt la suta din populatie n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a cistigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfacut umerii victimei care pleaca.
– Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte?
Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.
– Dumitale, care esti un om strain si puternic, relua el, pot sa-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ţi ca Marx insusi ne-a invatat ca teoriile n-au decit o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevaratul meu scop.
In alte ţari si in alte vremuri, as fi intrebuinţat altceva. Marx nu era decit un burghez evreu, calare pe statisticile englezesti si admirator, in secret, al industrialismului.
Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta citeodata unele idei geniale. Revoluţia ruseasca e o dezmintire completa a profeţiilor lui Marx.
Comunismul a triumfat tocmai intr-o ţara unde aproape nu exista burghezie.
Oamenii, domnule Gog, sint niste salbatici fricosi, care trebuie stapiniţi de un salbatic fara scrupule, asa cum sint eu. Restul nu-i decit vorbarie, literatura, filozofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Or, salbaticii sint la fel de criminali, ultimul ideal al oricarui guvern trebuie sa fie acela de-a face in asa fel ca ţara sa semene cu o ocna.
Vechea catorga (ocna – n.n.) tarista e ultimul cuvint al inţelepciunii politice. Daca te gindesti bine, vei vedea ca viaţa de inchisoare e cea mai potrivita celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sint, in sfirsit, feriţi de riscuri si in situaţia de a nu putea savirsi raul. Indata ce un om intra la inchisoare, trebuie, prin forta lucrurilor, sa duca o viata de nevinovat.
Mai mult decit atit, nu mai are nici ginduri, nici preocupari, deoarece sint altii care gindesc si poruncesc pentru el: lucreaza cu corpul, dar isi odihneste spiritul.
Si stie ca, in fiece zi, va avea ce sa manince si unde sa doarma, chiar daca nu lucreaza si chiar daca e bolnav, fara grija pe care o are cel liber de a-si procura o piine in fiecare dimineaţa si un pat in fiecare seara.
Visul meu este de a transforma Rusia intr-o imensa inchisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificati sint tocmai paznicii si ajutoarele lor!
Lenin tacu deodata si incepu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una dintre intrebarile mele.
– Si ţaranii?
– Urasc ţaranii, raspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urasc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi.
Taranii reprezinta tot ce urasc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si-i cultiv, dar ii urasc. As vrea sa-i vad disparind pe toţi, pina la cel din urma.
Un electrician valoreaza pentru mine cit o suta mii de ţarani.
Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in citeva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si, in sfirsit, vom putea masacra ţaranimea devenita atunci inutila. Taranii se vor face lucratori sau vor crapa. Viaţa in natura e o rusine preistorica.
Baga-ţi in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupţi, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si, in acest razboi, nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat.
E o invenţie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuiţilor de germani. Cine rezista, va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Singele e cel mai bun igrasamant oferit de natura.
Sa nu crezi ca sint crud. Toate aceste executari si spanzurari, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.
Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine intretinute.
Dar se gasesc, ca in toate inchisorile, neasculatori, nelinistiţi, din aceia care au nostalgia stupida a vechilor ideologii si mitologii omucide.
Toti acestia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai citeva mii de bolnavi sa primejduisca fericirea viitoare a milioane de oameni.Si, apoi, in defintiv, vechile varsari de singe nu erau un fel rau de-a ingriji corpurile.
E o oarecare voluptate sa te simţi stapin pe viata si pe moarte. De cind vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu stiu bine daca in Franţa sau in Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.
Eu sint, daca vrei, un semizeu local asezat intre Asia si Europa, dar pot, totusi, sa-mi permit unele capricii. Sint gusturi al caror secret s-a pierdut, dupa caderea păgînilor.
Sacrificiile omenesti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invaţatura inalta, o sarbatoare sanatoasa. Dar aici, in locul imnului credinciosilor, aud ridicindu-se spre mine urletele prizonierilor si ale muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cintecul religios care anunta beatitudinea apropiata.
Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se intindea ca sa asculte o muzica inceata si solemna, sensibila numai pentru el. Aparu doamna Krupskaia sa-mi spuna ca sotul sau era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Am iesit imediat.
Am cheltuit douazeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra”.
