islamOrientalistul specialist în lumea arabă, Christian Tămaş, cercetător în domeniul ştiinţelor umaniste la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi autor al unor lucrări de analiză a culturii musulmane, a explicat într-un interviu acordat MEDIAFAX, care sunt efectele atentatelor de la Bruxelles.

Profesorul Christian Tămaş a spus că atacurile de la Bruxelles se încadrează în logica celor din 13 noiembrie de la Paris, doar cu nu par să fie la fel de bine coordonate, probabil pentru că au fost devansate în urma arestării teroristului Saleh Abdeslam.

El a explicat că logica principală din spatele acestor atacuri este destabilizarea economică, socială şi politică a ţărilor vizate şi „atragerea statelor occidentale în conflicte armate interminabile, cheltuitoare de resurse şi generatoare de instabilitate geo-politică”.

Acest gen de atacuri vor afecta lumea occidentală atâta timp cât Statul Islamic continuă să existe, sau mai bine-zis, atâta timp cât ideologia jihadistă continuă să fie adoptată, fiindcă ISIS nu este prima organizaţie teroristă care funcţionează după filosofia jihadistă.

Prezentăm textul integral al interviului acordat Agenţiei MEDIAFAX de către dr. Christian Tămaş, cercetător în domeniul ştiinţelor umaniste la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

„Reporter: Ce impact vor avea aceste atacuri, în viitorul apropiat, asupra Europei?

Christian Tămaş: Nu cred că unul foarte diferit de cele avute de atacurile de la Paris, dacă situaţia, şi aşa destul de complicată, nu se va complica şi mai mult. Depinde de cât va mai dura războiul împotriva Statului Islamic şi de rezultatul lui concret, de cum se vor rezolva celelalte crize şi conflicte regionale, de cum se va rezolva criza migranţilor şi de efectele economice, sociale şi politice pe care le va avea ea asupra statelor europene.

Reporter: Credeţi că atacurile de la Bruxelles au fost o reacţie a celulelor teroriste la prinderea lui Saleh Abdeslam?

Christian Tămaş: Nu. Atacurile de la Bruxelles se încadrează în logica atacurilor de la Paris, din noiembrie anul trecut. Este vorba, după cum reiese chiar din comunicatul emis de biroul de presă al Statului Islamic, de un răspuns la acţiunile militare îndreptate împotriva sa în teatrele de operaţiuni din Siria şi Irak. De un răspuns şi, în acelaşi timp, având în vedere înfrângerile suferite în ultima vreme, de un mesaj de îmbărbătare adresat propriilor săi susţinători. Statul Islamic şi Occidentul se află în război, iar acest gen de atacuri se înscriu în logica războiului. În ce priveşte capturarea lui Abdeslam, aceasta este posibil să fi avut un rol doar în ceea ce priveşte devansarea datei atacurilor şi, poate, a eficacităţii lor. În comparaţie cu atacurile de la Paris, cele de la Bruxelles par mai puţin bine organizate.

Reporter: Credeţi că vom asista la astfel de atacuri mulţi ani de acum încolo?

Christian Tămaş: Din păcate, da, până când nu se va găsi o soluţie eficientă, la nivel global, de combatere şi dezamorsare a ideologiei jihadiste, căci Statul Islamic şi alte grupări similare nu sunt decât un produs al acestei ideologii.

Reporter: Ce vizează atacurile, de fapt, care ar putea fi logica din spatele lor?

Christian Tămaş: După cum scriam, în 2014, într-una dintre cărţile mele, „Modelul medinian şi islamul global”, strategia jihadistă presupune două coordonate majore: 1) atragerea statelor occidentale în conflicte armate interminabile, cheltuitoare de resurse şi generatoare de instabilitate geo-politică şi 2) destabilizarea lor economică, socială şi politică, prin atacuri de gherilă desfăşurate chiar pe teritoriul acestora.

Din nefericire, realitatea imediată ne dovedeşte că jihadul armat are încă succes pe ambele planuri. Pe de o parte, războiul din Siria şi Irak continuă, ba, mai mult, se pare că vom asista, cât de curând, în absenţa unor măsuri adecvate, la o mutare sau o extindere a acestuia în Nordul Africii, şi mă gândesc, aici, la Libia, deşi nici Tunisia, nici Egiptul nu stau mult mai bine.

Pe de cealaltă parte, în statele occidentale implicate direct în războiul purtat împotriva jihadului armat, apar unele semne de îndoială, chiar de nesiguranţă, referitoare la rezultatul acestei confruntări, manifestate prin radicalizarea discursurilor politice (până şi în Statele Unite, unde Donald Trump are mari şanse de a obţine nominalizarea republicană la alegerile prezidenţiale din acest an), prin teamă şi nesiguranţă la nivel social şi prin importante neajunsuri economice, suspendarea, fie ea şi temporară, a prevederilor Tratatului de la Schengen în ultimele luni constituind un exemplu grăitor în acest sens.

Reporter: Cum credeţi că se vor raporta europenii la imigranţii veniţi din ţările musulmane? Până unde poate ajunge islamofobia? Să nu uităm ce au făcut germanii după atacurile de la Koln, au organizat miliţii civile şi au ieşit cu bâtele în stradă. Europa are o istorie a intoleranţei dusă la extrem.

Christian Tămaş: Dacă atacurile de acest fel vor continua şi dacă nu se va reuşi evaluarea şi, mai ales, gestionarea situaţiei în mod raţional, cu calm şi responsabilitate, europenii vor ajunge, într-adevăr, să îi privească pe imigranţii musulmani cu din ce în ce mai multă teamă sau, cel puţin, cu suspiciune, islamofobia se va intensifica şi se va manifesta sub diverse forme, iar rezultatele sunt greu de anticipat. Unul dintre acestea, pe care şi mizează, de fapt, Statul Islamic şi alte grupări de acest fel, ar putea fi radicalizarea, într-un timp mai lung sau mai scurt, a membrilor, în special tineri, ai comunităţilor musulmane din Europa, care, astăzi, le sunt potrivnice, şi extinderea unei stări conflictuale cu efecte dezastruoase pe toate planurile.

Reporter: Partidele de extremă dreapta vor câştiga din ce în ce mai mult teren, credeţi că vom asista la o închidere aproape ermetică a Europei?

Christian Tămaş: Chiar dacă „istoria ne învaţă că nu învăţăm nimic din istorie”, să sperăm că cetăţenii Europei vor şti să evite retoricile populist-naţionaliste ale extremei drepte, deoarece în eventualitatea accederii la putere a acesteia este foarte posibil să nu mai avem ce închide.

Reporter: Cum se poate apăra cultura europeană? Probabil că în 2016 politica europeană va fi foarte diferită de ce am văzut anul trecut când nemţii îi aşteptau pe imigranţi cu ciocolată şi bomboane la gară.

Christian Tămaş: Cultura europeană se poate apăra prin afirmarea valorilor sale reale, prin renunţarea la clişee şi la catalogări arbitrare. În ce priveşte politica europeană, ea a început să nu mai fie aceeaşi de la jumătatea anului trecut. Se înalţă garduri, apar neînţelegeri. Întreaga arhitectură europeană pare pusă sub semnul întrebării. Să sperăm, totuşi, că ne vom aminti cu toţii că, mai presus de orice altceva, suntem oameni şi că suntem datori, ca oameni, să venim în ajutorul semenilor noştri, dincolo de orice calcule sau interese mai mult sau mai puţin meschine.

Uniunea Europeană traversează o perioadă dificilă şi are acum prilejul de a-şi verifica în practică, poate mai mult ca niciodată, idealurile şi concepţiile care îi stau la bază. Afluxul de migranţi de anul trecut a reprezentat un şoc, ale cărui unde se vor mai resimţi şi anul acesta. Totuşi, sunt convins că se va găsi o rezolvare a situaţiei, acceptabilă pentru toate statele membre. Se fac deja eforturi de încetinire a fluxului de migranţi şi de gestionare a acestuia în mod ordonat. Pe de altă parte, armistiţiul realizat în Siria lasă să se întrevadă o lumină la capătul tunelului. Rămâne însă de văzut…

Reporter: Poate societatea europeană să asimileze masele de imigranţi?

Christian Tămaş: Fireşte, chiar dacă nu atât de repede pe cât ne-am dori şi nu fără o implicare coordonată a tuturor actanţilor politici şi sociali capabili să realizeze acest lucru.

Reporter: De ce nu reuşesc instituţiile europene să se mobilizeze, după atacurile de la Paris ar fi trebuit să fie cu ochii-n patru, iar serviciile secrete ştiau de atacurile de la Bruxelles cu o zi înainte să aibă loc şi totuşi nu au luat nicio măsură.

Christian Tămaş: Instituţiile europene s-au mobilizat, în general, atât cât le-a permis-o cadrul legislativ. Dar în democraţie lucrurile se mişcă lent. Sunt necesare discuţii, negocieri… Pentru evitarea atacurilor de la Bruxelles ar fi fost necesară declararea unei stări speciale, ca în Franţa, de exemplu, care să pună la dispoziţie autorităţilor statului, în mod constituţional, mai multe pârghii necesare prevenirii unor astfel de evenimente.

Reporter: Interesant e că nu reuşesc să-şi cureţe propria ogradă, mă refer aici la cartierul Molenbeek. Putea Bruxelles-ul să evite aceste atacuri?

Christian Tămaş: Putea, dar cred că Belgia s-a simţit, oarecum, la adăpost de astfel de atacuri, ale căror ţinte predilecte au fost, până acum, în Europa, doar fostele state coloniale implicate în mod activ în conflictele armate din lumea islamică. Cazul Spaniei a fost oarecum singular, atacurile de la Madrid, din 11 martie 2004, având drept scop retragerea trupelor spaniole din Irak, ceea ce s-a şi întâmplat.

Reporter: De ce nu se acţionează odată în inima problemei, ISIS, de ce este tolerată această formaţiune politică teroristă?

Christian Tămaş: Este greu de spus de ce. Lumea de astăzi este marcată de două viziuni geo-strategice antagonice. Una occidentală, „nouă ordine mondială”, căreia i s-a adăugat recent, cea configurată pe axa Rusia-China, care caută să ralieze în jurul său statele cu economii emergente. În aceste condiţii, în care o nouă repolarizare a lumii devine din ce în ce mai evidentă, islamul militant, dar şi cel nemilitant, pot reprezenta un factor esenţial care să încline, într-un mod mai mult sau mai puţin decisiv, balanţa de o parte sau de alta.

Reporter: Nu în ultimul rând, tot ce s-a întâmplat în ultimii 15 ani, de la atacurile din New York şi până acum, pun o pată urâtă pe tot ce înseamnă cultură islamică. Occidentalii nu mai diferenţiază între islamişti şi islam. Care e viitorul pentru societatea şi imaginea culturală a Islamului? Cum vor fi ei percepuţi istoric şi social de acum încolo? Îşi vor putea reveni, şi dacă da, peste câte generaţii, peste cât timp?

Christian Tămaş: Multe sunt diferenţele pe care nu le fac occidentalii, chiar dacă printre victimele fundamentalismului se numără şi zeci de mii de musulmani din Siria şi Irak, din Turcia şi din alte ţări ale lumii. În ce priveşte imaginea islamului, problema este însă că, dincolo de resentimentele încă vii, dobândite în urma contactului cu civilizaţia occidentală, acesta se consideră, din punct de vedere moral, superior Occidentului pe care îl socoteşte decadent şi lipsit de Dumnezeu.

Căci, dincolo de clasificări şi interpretări, fie el fundamentalist, neotradiţionalist sau liberal, islamul şi societăţile umane pe care le-a generat rămân la fel de teo-orientate, pe cât de antropo-orientate rămân Occidentul şi societăţile guvernate în conformitate cu doctrinele sale. Această polarizare intrinsecă omului islamic, pentru care spaţiul constituie locul de manifestare al unei migraţii perpetue, iar timpul, o permanentă întoarcere la Dumnezeu, prin Coran, a continuat de-a lungul istoriei sale marcate de rigorism şi de misticism, de umanism şi, după secole de stagnare, de politicianism, toate modelând, în conformitate cu epoca lor, viziunea acestuia despre lume şi despre semenii săi, şi ea marcată de un dualism al extremelor care îi „cântăreşte” pe oameni şi îi împarte în „buni” şi „răi”, fără a le oferi alternative suplimentare.

De-a lungul istoriei sale, Islamul a cunoscut două mişcări culturale majore: deschiderea din epoca sa clasică şi închiderea din epoca sa modernă, dar ambele au reprezentat, de fapt, în ciuda oricăror aparenţe, doar fluxul şi refluxul aceleiaşi mări, ca să zic aşa, ideile care le-au fundamentat sau le fundamentează încă nefiind decât mişcările de „aşezare” ale aceluiaşi islam fidel misiunii sale globalizatoare.

În plus, atât deschiderea Islamului, de factură culturală, din epoca clasică, cât şi închiderea sa contemporană, de factură politico-identitară, nu au reprezentat decât eforturi de consolidare a sa faţă de sine şi faţă de restul lumii.

O recunoaştem sau nu, Islamul constituie o forţă, fie şi numai din punct de vedere demografic şi identitar, iar într-un climat internaţional afectat, din ce în ce mai mult, de rivalităţi generate sau accentuate de schimbările climatice, de creşterea numărului de locuitori şi de scăderea resurselor naturale, refuzul Occidentului de a-şi recunoaşte în mod deschis greşelile şi de a accepta, în mod concret, şi alte puncte de vedere, chiar dacă acestea sunt foarte diferite de ale sale, nu va face decât să accentueze fobii şi să adâncească o criză a alterităţii din ce în ce mai evidentă la diverse niveluri şi în diverse grade.”