Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 Anul Comemorativ Justinian Patriarhul. Mi se pare o greșeală. De ce? Pentru că un trecut plin de compromisuri se cuvine lamentat, nu elogiat.
Nu vom nega faptul că Biserica a supraviețuit comunismului prin strategii de adaptare și tactici de coabitare. În plan omenesc, le vom putea înțelege. Dar nu le vom omagia niciodată. Ce se cuvine lăudat este eroismul, nu acomodarea.
De ce vrea Sinodul să monumentalizeze, taman acum, figura unui păstor care, în nenumărate rânduri, a adoptat un ton lingușitor la adresa despotului ateu din Scornicești? Într-una din cuvântările patriarhului Iustinian din 1973, Nicolae Ceaușescu este descris drept înaltă solie a păcii și a demnității în lume…
Cel care a demolat biserici și mănăstiri, cel care a persecutat colindătorii și oamenii îndrăgostiți de Sfintele Scripturi, cel care a promovat analfabetismul și minciuna, ipochimenul mânjit cu sângele țăranilor opuși colectivizărilor comuniste a fost elogiat cu nerușinare de Întâi-Stătătorul Bisericii…
O lectură onestă a Evangheliei n-ar fi putut justifica participarea necomplezentă a B.O.R la activitatea Frontului Unității Socialiste (așa cum s-a exprimat Iustinian Marina în fața lui Emil Bodnăraș)…
Dacă vă întrebați uneori de ce atâția oameni disprețuiesc reprezentanții clerului bisericesc, trebuie aflați și cum anume, decenii la rândul, înalți prelați au ignorat suferința unui întreg popor pentru a colabora cu Partidul Comunist Român și emanația tiranică a acestuia: Nicolae Ceaușescu.
Creștinismul nu s-a născut pentru a fi acomodant în raport cu puterea politică. Iisus a fost persecutat din pruncie (să ne gândim la copiii omorâți de Irod) iar primii martiri s-au ales dintre apostolii Domnului. Moise, la rândul său, s-a ridicat împotriva Faraonului ca lider al poporul evreu chemat să treacă din tărâmul sclavie către libertate.
Lunga istorie a abdicărilor din perioada comunistă nu se constituie, aici, într-un rechizitoriu. Cu știută melancolie, le reamintim doar cititorilor noștri care sunt consecințele, în timp, ale unei demisii de ordin etic.
Când liderii creștini abandonează funcția profetică a Bisericii, o lume întreagă își pierde respectul pentru mărturia evanghelică.
De aici și deriziunea lui Jean Moscopol la adresa celor care au încetat să mai fie sarea pământului…
Fragmente din „Apostolatul Social”, vol. 12 (Bucureşti, 1976)
Sursa: mihailneamtu.org
