În România mea se trăieşte, nu se moare pentru că lipsesc spitalele. Se iubeşte, nu se lasă de izbelişte. Se cultivă memoria, nu se uită crimele trecutului. Se pedepsesc vinovaţii, nu oamenii cinstiţi. Am apucat s-o văd?
„Eu voi să ştiu de România mea şi numai de România…Progresul, stimabile, progresul…În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică”, ne explică, emoţionat şi prolix, Farfuridi, asudând abundent în Scrisoarea pierdută.
A devenit cam greu, după Caragiale, de optat pentru o „Românie a mea”. Dar n-am să-i las pe Farfuridi, Stalin, ori definiţiile comunismului românesc, datorate lui Belu Zilber, să-mi dicteze la ce ţară să visez. N-am să-i aloc lui Caţavencu drept de veto asupra ţării pe care mi-aş dori-o pentru mine, pentru noi şi pentru voi.
E, o spun din capul locului, o ţară europeană. Una de vis, nu de coşmar. În ea nu se uită de suferinţele fraţilor basarabeni. Nici de datoria de a-i salva, dac-o vor unii şi alţii, prin unire, căci pare că altfel nu se poate, de un regim profund minat, corupt şi oligarhic şi de aneantizare în proiecte eurasiatice.
În România mea nu s-ar trage asupra unor oameni doar pentru că, refugiaţi din calea unei urgii teroriste sau totalitare, bat la poarta ei, dar n-au religia sau etnia convenabilă. E o ţară care s-ar întrupa dacă am cădea de acord s-o prefacem măcar pentru o clipă, în imaginaţia noastră, într-un teritoriu nu doar al omeniei, ci şi al libertăţii autentice, al adevărului spus fără vreo stridenţă şi al dreptăţii necontestate, într-un tărâm al civilizaţiei, într-un spaţiu al democraţiei şi al statului de drept.
Bucuria ar prevala în România mea. Ne-am bucura din toată inima chiar dacă nu ne-am putea evacua definitiv din suflet tristeţea şi melancolia iscate de trecut. Ne-am bucura plenar de condamnarea definitivă a unui asasin, torţionar şi criminal împotriva umanităţii precum Alexandru Vişinescu. Căci, fie şi tardivă, sentinţa de 20 de ani de închisoare ne-ar satisface un elementar simţ al dreptăţii.
Apoi, ne-ar întări speranţa în validitatea afirmaţiilor unuia din puţinii istorici realmente competenţi ai României contemporane, ca Dorin Dobrincu. Potrivit lui se face astfel „dreptate victimelor directe şi indirecte (ale regimului totalitar) şi se transmite un mesaj puternic societăţii…că există crime imprescriptibile”, că „societatea românească nu se complace în uitare, indiferenţă şi cinism” .
Ne-am bucura, împreună cu foşti deţinuţi politici precum Paul Lăzărescu, cel răpit cândva, în anii 40 ai veacului trecut, de un sistem monstruos de pe băncile facultăţii şi transformat în ocnaş timp de aproape un deceniu, doar pentru că se angajase în lupta pentru o Românie liberă şi demnă şi democratică, precum cea la care, iată, mă încumet să visez. O Românie în care să se negocieze, vorba lui Corneliu Coposu, orice, „nu însă şi principii”.
Împreună cu oameni ca Lăzărescu am respira greu, dacă nu ne-am sufoca, fiindcă n-am putea uita cât de inexplicabil şi deprimant de mult a durat înainte să poată fi condamnat un asemenea monstruos exemplar uman ca Visinescu. Un ofiţer de securitate nu întâmplător semianalfabet care, în stabilimentul său de exterminare de la Râmnicu Sărat, a aplicat cu exces de zel directivele partidului, omorând oameni în bătăi, torturând, măcelărind cu plăcere deţinuţi care făceau parte dintre cei mai buni fii ai neamului său. De pildă pe fruntaşul ţărănist Ion Mihalache.
Ne-am întreba fără mânie sau ură, dar nu fără amărăciune, ca Paul Lăzărescu, de ce, după mai bine de un sfert de veac de la răsturnarea dictaturii comuniste, n-au parvenit încă, pe banca acuzării, „cohortele de anchetatori care ne-au supus la tot felul de suferinţe fizice şi morale, de la bătăi cu funia udă, la şocuri electrice? Unde sunt coloanele de ofiţeri şi generali de securitate care conduceau anchetele? De ce nu se găsesc printre condamnaţi reprezentanţii PCR, care prin metode…similare cu ale altor regimuri totalitare, au creat şi permis existenţa unor torţionari ca Vişinescu?” Şi ne-am indigna, cu el, că societatea românească rămâne dominată şi azi de oligarhi şi politicieni recrutaţi din elita securisto-comunistă, care au făcut tot ce le stă în puteri spre a bloca procesul revoluţiei şi al mineriadelor.
România mea e a lui Lăzărescu, nu a lui Vişinescu. În ea poporul şi elita sunt compuse alături de cei vârstnici, din studenţi, elevi şi inşi de rând. Sunt cetăţeni care nu mai admit în ruptul capului nici impostura, nici plagiatul, dezinformarea, teroarea, tirania, escamotate sub discursurile sforăitoare ale câte unui Farfuridi transpirat sau, cine ştie, arătos. Nu acceptă să fie minţiţi prin sticla televizoarelor. Refuză să li se pună căluşul în gură cu aşa-zise „legi ale defăimării” menite să apere vechile mafii politico-financiare, conduse de hoţi de voturi şi idei, de infractori de drept comun.
Ţara mea e populată de mame, taţi şi de copii care pun umărul să trăiască o viaţă realmente liberă, adevărată, dreaptă. Ca atare nu pot renunţa la dreptul de a dispune de o memorie curată, netrucată, nemanipulantă. În ea nu se neagă şi nu se relativizează Holocaustul şi nu i se caută simetrii inexistente.
În ea se compară colectivismele, sistemele totalitare între ele. Dar nu se pune un fals semn de egalitate între evrei şi comunişti. Sau între omorul în masă genocidal, comis la scară industrială de lideri şi ciraci dezumanizaţi complet asupra unora având, cu mic cu mare, neşansa de a se fi născut într-o religie, rasă, ori etnie considerate pasămite rele sau subversive şi victimele, totuşi, în parte aleatorii, ale unui regim criminal, rămas însă, până la un punct, şi raţional şi predictibil.
În România mea se trăieşte, nu se moare cu zile pentru că abundă directorii de conştiinţe hulpavi, dar lipsesc spitalele, medicamentele şi medicii. Se iubeşte, nu se lasă de izbelişte. Se cultivă memoria, nu se uită crimele trecutului în târâişul şarpelui şi în pasul gândacului. Se pedepsesc vinovaţii, nu oamenii cinstiţi. Se ridică pe scut curajul, nu părelnicii eroi, vinovaţi efectiv sau moralmente de jaf, exterminări, pogromuri, alunecări în barbarii, ca mineriadele.
Voi apuca oare s-o văd şi altfel decât cu ochii minţii? De voi depinde. Dacă va fi nu doar România mea şi-a noastră. Ci şi a voastră, oameni buni.
Sursa: dw.com/ro
