Visul măreţ al naziştilor, Al Treilea Reich – „domnia de o mie de ani a rasei pure, ariene” – avea nevoie de soldaţi, de muncitori, de oameni devotaţi trup şi suflet cauzei, care să fie crescuţi de la bun început doar pentru acest proiect.
Dar obsesia pentru naşterea unei rase superioare se lovea de o situaţie demografică extrem de delicată, consecinţă a Primului Război Mondial. Bărbaţii tineri şi disponibili erau foarte puţini, iar femeile rămâneau deseori însărcinate fără să fie măritate. De cele mai multe ori, ele făceau avort, pentru că în societatea germană de atunci era mare ruşine să ai un copil ilegitim.
Din punctul de vedere al naziştilor, prea mult sânge pur, arian, se pierdea din această cauză, în timp ce regimul condus de Hitler visa să aibă de cât mai mulţi luptători cu păr blond şi ochi albaştri, scrie descopera.ro
Copiii ilegitimi, consideraţi „datorie patriotică”
Deşi la prima vedere poate fi considerat un program social, menit să le ajute pe tinere să renunţe la ideea avortului, Lebensborn (Fântâna Vieţii), a fost în realitate un uriaş experiment demografic şi eugenic, de „purificare” rasială.
Iar consecinţele lui se observă şi în prezent, când aceşti copii ilegitimi, care au acum în jur de 60 de ani, se găsesc în imposibilitatea de a-şi găsi adevăraţii părinţi şi de a-şi afla trecutul.
Mai mult, proiectul pus la cale în 1935 de liderul SS Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler, nu se limita doar la ajutorul oferit fetelor aflate într-o situaţie delicată, care riscau să-şi compromită reputaţia.
Ofiţerii SS, consideraţi elita armatei germane şi exemplul perfect de bărbaţi arieni, erau stimulaţi să aibă aventuri cu tinere blonde, care erau şi ele încurajate să-şi dorească asemenea relaţii.
Multe din ele făceau parte din Liga Fetelor Germane, o asociaţie unde erau primite doar tinerele cu „origini sănătoase”, care erau apoi îndoctrinate să considere că rolul lor cel mai important era acela de a face cât mai mulţi copii pentru regimul nazist.
În Lebensborn nu erau acceptaţi decât copiii cu sânge pur. Prin urmare, ofiţerii SS, de obicei bărbaţi deja căsătoriţi, cu familie, erau sfătuiţi să lase în urmă cât mai mulţi urmaşi arieni, iar rezultatul acestor aventuri, promovate de partidul nazist ca „datorie patriotică”, trebuia ţinut secret.
Tinerele gravide mergeau într-o casă maternală specială (erau 10 case Lebensborn în Germania, multe din acestea locuinţe care fuseseră confiscate de la familii de evrei), unde erau nevoite să demonstreze originea ariană a familiei lor, dar şi pe cea a tatălui copilului.
Aici, viitoarele mămici primeau îngrijirile medicale necesare, iar după ce năşteau erau de obicei obligate să-şi abandoneze copilul. Micuţul devenea automat proprietatea SS-ului şi urma să fie consacrat acestei elite militare printr-o ceremonie specială.
Apoi avea să crească la orfelinat, unde se începea din timp şi îndoctrinarea, pentru a-l transforma într-un soldat perfect, demn de Al Treilea Reich, sau putea fi adoptat, de multe ori de familii bogate, ale unor ofiţeri germani.
Deseori, certificatele de naştere erau falsificate, astfel că acum găsirea adevăraţilor părinţi este aproape imposibilă, o povară dureroasă pentru cei care vor să-şi recupereze trecutul pierdut.
Dacă, din nefericire copilul născut în cadrul programului era bolnav sau avea un handicap, era omorât sau dus într-un lagăr special, unde era lăsat să moară.
În cadrul programului Lebensborn, doar în Germania s-au născut 8.000 de copii, iar în Norvegia alţi 12.000. Aici, femeile erau considerate ideale pentru a duce mai departe genele ariene, cele mai multe dintre ele fiind înalte şi blonde.
Guvernul colaboraţionist din Norvegia ocupată de nazişti a decis înfiinţarea a 9 case maternale pentru Lebensborn.
Deşi ideea rasei ariene a fost promovată de Himmler, idealul de frumuseţe pur german era departe de înfăţişarea lui sau a lui Adolf Hitler.
La toate aceste măsuri se adăugau sterilizările forţate, începute chiar din anul 1933, care se aplicau în cazul oamenilor consideraţi inferiori, rebuturi genetice, care, potrivit concepţiei naziste, nu aveau dreptul să se reproducă: persoanele cu handicap sau cele cu boli psihice.
Totodată, familiile germane care nu aveau copii erau amendate, iar numărul ideal, recomandat, era de 4 copii în fiecare familie, mamele-eroine urmând să primească un card special, care le conferea anumite drepturi.
Răpirea şi germanizarea copiilor străini
În ciuda acestor măsuri demografice radicale, numărul copiilor născuţi nu era considerat suficient, iar tinerii soldaţi continuau să moară pe front.
De aceea, a fost lansată a două etapa a programului Lebensborn, cea mai cumplită şi revoltătoare: răpirea copiilor din familii.
Începând cu anul 1939, naziştii au început să caute în toate ţările ocupate copii care să corespundă standardelor ariene: să fie perfect sănătoşi, blonzi şi cu ochi albaştri.
Himmler justifica răpirea micuţilor chiar de sub ochii părinţilor prin faptul că „trebuie să scoatem aceşti copii din mediul lor, să folosim fiecare pictură de sânge bun pentru noi, iar dacă nu vom reuşi asta, atunci vom distruge acest sânge”.
Citiți continuarea pe descopera.ro
