Cînd am intrat, era o liniște mormîntală, doar telefoanele sunau din cînd în cînd: părinții își căutau, probabil, copiii – relatează un pompier. Apoi părinții au început să-și recunoască fiii și fiicele la morgă: I-am văzut doar piciorușul – plînge o mamă. Doar mînuța a mai rămas din ea – plînge un tată. Iar altul privește în gol și nu-i vine să creadă: Dar nu se poate, fetița mea făcuse și facultatea, cum să moară!? Copiii aveau peste treizeci de ani, dar erau copiii lor. Erau copiii noștri!…
Și a urmat revolta. Una prea umană pentru a fi politică, prea profundă pentru a fi îngropată în uitare, prea generală pentru a se mulțumi cu capul lui Moțoc. O revoltă care s-a alimentat însă și din memoria altor revolte, precum cele din ianuarie 2012. Atunci, puterea amenințase sănătatea, mai ales a bătrînilor. Acum, corpul fără chip al politicului luase viața copiilor. Dincolo de drama imprescriptibilă a morții și de durerea nesfîrșită a oricărui părinte de pe lumea asta, la noi există și o doză considerabilă de supra-investire în copil și astfel o încărcătură simbolică suplimentară: pentru români, „copil” este și numele speranței. Poți să-mi iei banii, dar nu te atingi de sănătatea mea – au simțit revoltații din 2012; poți, eventual, să ameninți și sănătatea mea, dar să nu te atingi niciodată de copilul meu!Fetița mea făcuse și facultatea, cum să moară!?… Cum să moară și speranța, singura speranță pe care o mai aveam!? De aceea este de-a dreptul ridicol să contabilizezi cîți sînt în stradă și cine sînt ei. Nevăzuți, acolo, în stradă, sînt toți copiii noștri și toți părinții lor; și vor rămîne, tăcuți, multă vreme, în numele Copilului… În spatele celor pe care îi vedem, există o solidaritate difuză și invizibilă, ce nu poate fi cuprinsă de toate piețele din marile orașe ale țării luate la un loc.
O revoltă emoțională? Desigur, cum ar fi putut să fie altfel? Una care nu se mai cheamăprotest, ci de-a dreptul revoltă, și nu mai are loc în piață, ci pe stradă. O revoltă de stradă deci, care se va îneca în propria emoție? Rămîne de văzut, mai ales că „emoția” a cuprins acum întreaga Europă… Un lucru este însă cert: în oglinda morții, și emoțiile sînt altfel și lasă să se vadă și altceva.
*
După ce a luat vieți într-un mod care oamenilor li se pare totdeauna fulgerător și nedrept, bătrîna doamnă a lăsat în urmă, ca totdeauna, misteriosul ei dar de viață: oglinda în care am putea să ne privim pentru a învăța să trăim mai înțelept. Ca totdeauna, o evităm însă, căci ceea ce se oglindește în argintul ei ne înspăimîntă mai mult decît moartea însăși: propria viață. Iar acum, ca și alte dăți, după vizita bătrînei doamne au căzut măștile – iar ceea ce vedem este cu adevărat în măsură să ne pună pe gînduri…
Masca statului: instabilitatea. Un stat puternic nu se retrage în fața a treizeci de mii de protestatari, ci negociază. Un guvern nu cade în fața străzii decît dacă i se dă un brînci și din interior. Aș vrea să nu fiu înțeles greșit, dar nu „strada” a dat jos guvernul, ci guvernul a plecat pentru că era în interesul său să o facă, lăsînd astfel în ofsaid opozanți și parteneri deopotrivă. Ceea ce este mult mai grav. În decurs de nici patru ani, au „căzut” astfel două guverne și o înțelegere majoră cu corporațiile. Și asta nu pentru că statului îi pasă în vreun fel de „voința poporului”, ci tocmai pentru că nu-i pasă de ea, ci doar de interesele sale interne și antagonice. Un stat corupt? Da, desigur, dar, în ultimă instanță, atît societatea cît și lumea afacerilor se pot adapta și pot funcționa în condițiile unei corupții limitate, cu condiția să fie consecventă. Instabilitatea corupției, care este marca unui stat slab, este cea care distruge mai mult decît „simpla” corupție. Iar statul român și-a dovedit pe deplin instabilitatea. Corupția nu era nici ea decît o mască, una urîtă, desigur, dar care „masca” un rău mult mai profund și împărtășit: moartea interesului public, devenit de mult timp scheletul din dulapul Puterii. Din acest punct de vedere, guvernul și-a dat demisia în numele „interesului național”, același invocat apoi de președenție pentru a dezbina „strada” (oricum suficient de heterogenă) prin farsa „reprezentativității” și a oferi tuturor circul „tehnocrației”. Iar guvernul de tehnocrați care a urmat a intrat din plin în acest circ și va moșteni, amplificînd, această slăbiciune, căci va fi vînat în continuare fără milă din afara politicului și boicotat fără încetare dinăutru.
Masca străzii: lipsa de putere. Schimbarea începe cu noi! – scandau tinerii din „stradă”. Da, dar care „noi”? Deși este evident pentru oricine a urmărit în timp aceste manifestații că asistăm, în cazul multora dintre participanți, la o evidentă maturizare a discursului, și disensiunile din interior sînt mai puternice. Deși implicarea mai serioasă a societății civile este bine venită, faptul că unele asociații civile s-au trezit să fie mai civile decît altele este de rău augur. Dincolo de toate acestea însă, s-ar putea ca schimbarea să înceapă într-adevăr cu ei – și atunci a început deja din 2012 –, dar nu prin ei. Noi sîntem speranța ar fi astfel mai corect decît noi sîntem forța.
Masca Europei: vulnerabilitatea. Vizita bătrînei doamne prin Orașul Luminilor a lăsat Europa în întuneric. Se știa de mult, dar nimeni nu a vrut să fie primul care o recunoaște; acum o vedem cu toții. Europa a conlucrat la propria ei vulnerabilitate, iar acum, cînd a venit nota de plată, fiecare țară membră va lucra la propriul său interes. Solidaritatea francezilor este minunată și este astfel din 1789, dar este tot o solidaritate „de stradă”. Europa politică rămîne vulnerabilă – și România odată cu ea.
Masca transcendenței: imanența lumescului. În fața probei creștine de iubire a aproapelui, prea-creștineasca BOR a spus piua, preferînd să-și vadă de prea lumeștile năravuri. Nu Dumnezeu sau milenara sa Biserică au ieșit prost din această confruntare, ci slujitorii săi vremelnici, mult prea sub vremi pentru a păstori eternitatea sufletelor. Și nu o mînă de atei sau de răuvoitori a subminat autoritatea sacră a preoților, ci aceștia au ales deliberat autoritatea profană a puterii lumești. Te lepezi de sutana? – au ironizat cei din stradă. Nici mort! – au dat de înțeles cei din strană.
Masca societății: neîncrederea și prezumția de vinovăție. Provocată de vizita bătrînei doamne, societatea a lăsat frîu liber întregii dezamăgiri acumulate timp de vreo două decenii. Dar a căzut în propria amăgire: vrem oameni de încredere, dar nu avem încredere în nimeni! Elita (cea „adevărată”, indiferent ce o fi însemnînd asta) este vinovată că nu intră în politică pentru a salva țara, dar oricine intră în politică este vinovat. Justiția însăși pare să fi înlocuit prezumția de nevinovăție, care stă la baza ei, cu aceea de vinovăție, practicată „profilactic”. Societatea însă nici nu mai vrea să audă de prezumția de nevinovăție și își exercită neîncrederea devenită compulsivă pentru a suspecta din start pe oricine: guvernul Cioloș a beneficiat astfel de prezumția de vinovăție înainte chiar de a se naște. Că, după ce s-a născut, poate plana asupra sa o serioasă nemulțumire este cu totul altceva.
Masca patriotului național: parohialismul. Nu sîntem o colonie! Nu ne dictează nouă Bruxelles-ul ce să facem în țara noastră! Nu ne conduce pe noi un francez! Aceste voci furioase au împînzit spațiul public. Desigur, este nevoie de patriotism în astfel de crize, dar este nevoie de un patriotism lucid, care să acționeze exact în numele acelui interes național abandonat de putere și nu a unui interes parohial obtuz. Politica este arta compromisului legitim și dacă avem acum o țară este pentru că la originile ei au fost niște bărbați de stat care au știut să facă acele compromisuri utile țării. Cu atît mai mult acum, cînd sîntem o țară membră a Uniunii Europene, nu putem să ne supărăm ca văcarul pe sat și să pretindem că ne luăm țara înapoi și mergem unde vrem noi. Adică unde? Ne place sau nu, pentru marile puteri sîntem, în primul rînd, o poziție geo-strategică – iar pentru unii de-a dreptul Republica Deveselu. În acest context, patriotismul constă în a juca foarte bine această carte în interesul nostru și nu în a ieși, țanțoși, din joc!
Masca „indivizilor onorabili”: capacitatea indefinită de a urî. Poate una dintre cele mai înfricoșătoare imagini a fost aceea a înfățișării unor indivizi cărora le-a căzut, brusc, masca onorabilității. Ceea ce s-a ivit astfel în spatele măștii nu a fost nimic altceva decît chipul desfigurat al urii: au acuzat victimele, au blestemat salvatorii, au căutat cu furie mizerie umană acolo unde nu era decît disperare. Ceea ce unii au reușit măcar să ascundă în continuare, aceștia au dezvăluit fără rețineri.
Așezați de-a dreapta bătrînei doamne, „copiii” au privit în jur și au exclamat în cor: dar regele e gol! Poate că este cazul ca fiecare dintre noi să ne întrebăm, înainte de a merge mai departe, dacă nu cumva le roi c’est moi…
*
Au fost însă și de-mascări serafice, în-fățișări ale rutinei care au lăsat locul, brusc, unor fețe luminoase. Aș menționa două dintre ele:
Masca „tînărului fără griji”: dar ce este viața? Pentru mulți dintre „tinerii de azi”, etichetați sau auto-proclamați ca dezabuzați și lipsiți de interese profunde, hedoniști și hipsteri de toate soiurile, vizita bătrînei doamne a fost un soi de deșteptare din visul unui prezent populat doar de grijile prezentului. „Mi-am dat seama că viața e un fir de nisip” – a declarat un tînăr cînd a ieșit, în bandaje, din spital. Nu despre vreun soi de „deșertăciune” este vorba aici, ci de faptul că pînă acum toți acești oameni nu au avut de ce să-și pună întrebarea existențială ce este viața?, iar acum, cînd au fost provocați să și-o pună, nu găsesc nici un răspuns. Nu știu cîți dintre aceștia se vor implica în viața socială, dar marea lor majoritate vor rămîne mult mai implicați în propria lor viață și vor reflecta serios pe viitor înainte de a alege ce e mai bine pentru ca aceasta să aibă rost.
Masca îngerilor anonimi. Au fost mulți, mai mulți decît vom ști vreodată, care, cu această ocazie, și-au dezvăluit pur și simplu omenia. Au fost – și vor fi – pretutindeni. Înaintea vreunei speranțe istorice, această încredere ontologică poate – și trebuie – să ne întrețină speranța în omenire. Poate că aceasta este, de fapt, provocarea bătrînei doamne, altminteri iubitoare sui generis de oameni…
NOTA contributors.ro: O primă versiune a acestui text a apărut în Dilema veche
Vintilă Mihăilescu este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Sociologie din cadrul Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universitati si centre de studii avansate din Canada, Franta, Italia, Elvetia, Germania, Belgia, Austria si Bulgaria. Din 2005 pina in 2010 a fost directorul general al Muzeului Taranului Roman. In 1990 a initiat organizarea Societatii de Antropologie Culturala din Romania (SACR), al carei presedinte a fost intre 1994 si 2000. Din 1998 este colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde detine rubrica „Socio‑hai‑hui”.
Sursa: contributors.ro
