Multor români sătui de politicianismul dîmbovițean le sună bine sintagma ”guvern de tehnocrați”, care promite oameni serioși, competenți, interesați doar de rezolvarea problemelor nației, nu și de gestionarea atentă a unor cariere politice pe cîte 10-20 de ani de aici încolo. Din păcate, sunt toate șansele să asistăm nu atît la un hei-rup național, ci la o cacealma strict electorală, cu bătaie spre anul viitor.
Sună frumos, cum spuneam, ideea unui guvern format din profesioniști de excepție în domenii precum economia, dreptul, finanțele șamd. Frumos și seducător. Partizanii ideii uită că nici măcar în domeniile ne-politice marii lideri nu sunt tehnocrați de excepție. Bill Gates nu a fost geniul planetei în materie de computere, Henry Ford nu era vreo lumină tehnică în materie de automobile, Walt Disney nu era un desenator/animator de clasă. Pentru a fi la vîrf, altele sunt calitățile necesare, începînd cu viziunea. De asta conducerea statelor nu e lăsată pe mîna tehnocraților ori a militarilor. Politica e uneori păcătoasă, dar e cea mai bună soluție care există, totuși.
Într-un articol de acum cîțiva ani dedicat problemei guvernelor tehnocrate, BBC amintea că prima țară care le-a introdus a fost URSS-ul lui Stalin, care sufocase guvernele cu ingineri în perioada industrializării forțate din anii 30.
Istoria modernă a dovedit fără drept de apel că guvernele tehnocrate sunt soluții de mare criză, chemate cel mai adesea să rezolve doar anumite blocaje politice, pînă la noi alegeri.
Italia, spre exemplu, a avut trei cabinete tehnocrate succesiv ( Giuliano Amato, Carlo Azeglio Ciampi, Lamberto Dini) în prima parte a anilor 90, după excluderea țării, în 1992, din sistemul monetar european și în timpul teribilei operațiuni Mani Pulite, care a dus la dispariția principalelor partide politice și la nașterea altora noi. Demisia cu scandal, în 2011, a lui Berlusconi a adus, de asemenea, pentru ceva mai mult de un an, un premier tehnocrat în persoana economistului Mario Monti.
Grecia a avut cîteva luni un asemenea cabinet în 1989, condus de economistul octogenar Xenophon Zolotas, după ce alegerile din noiembrie născuseră imposibilitatea unei majorități guvernamentale pentru Papandreu ori Mitsotakis, și a fost nevoie de noi alegeri, în aprilie 1990. Și un alt asemenea cabinet în noiembrie 2011, condus de fostul guvernator al Băncii Naționale, Lucas Demetrios Papademos, după demisia lui Papandreu, dar numai pînă în mai 2012.
O criză politică a adus, în Ungaria, pentru un an de zile, în 2009, un cabinet tehnocrat condus de György Gordon Bajnai; la fel s-a întîmplat în Cehia, în martie 2009, după ce guvernul Mirek Topolanek eșuase în parlament și a fost adus tehnocratul Jan Fischer, pînă la alegerile din mai 2010. Cehia avea tot interesul depășirii rapide a crizei, dat fiind că, în acel moment, deținea președinția UE.
Se vede, deci, că ”miraculoasele” guverne de tehnocrați sunt doar soluții de avarie pe termen foarte scurt și sunt specifice țărilor mai degrabă imature politice (Marea Britanie nu a avut vreun asemenea guvern în toată istoria sa).
Nici vorbă de miracole economice, de relansări spectaculoase, de creștere a nivelului de trai șamd.
Nu e clar de ce România, țară în care exista o majoritate parlamentară clară și, oricum, de nevoie, s-ar fi putut crea și o alta, ar fi avut nevoie de un guvern de tehnocrați.
Un guvern de Ioane Petrescu – marea tehnocrată harvardiană – înmulțit cu 20.
Un cabinet care să guverneze aproape exclusiv – cum sigur se va întîmpla- prin ordonanțe de urgență.
Nu e clar în primul rînd pentru că cel care ar fi trebuit să explice națiunii opțiunea pentru un premier tehnocrat, președintele Iohannis, nu s-a sinchisit. A venit cu Cioloș de mînă în fața camerelor și și-a anunțat, semeț și sec, decizia.
Speculații se pot face, desigur.
Dacă facem o comparație cu Italia, condusă, cum spuneam, de tehnocrați în timpul Mani Pulite, cînd vechile partide au fost înlocuite cu unele noi, s-ar putea ca motivul deciziei lui Iohannis și a celor din spatele său să fie eșecul campaniei anti-corupție din ultimii 3-4 ani în curățarea scenei politice. Se poate spune că e chiar mai rău decît în trecut, odată ce acum avem prezumtivi candidați care au și cîte două condamnări pentru corupție la activ.
Cabinetele de tehnocrați nu rezolvă niciodată marile probleme ale unei țări, din multiple motive, dar au, în general, o caracteristică. Ele capătă priză la public, tocmai pentru că oferă, în general, un respiro după crize politice grave.
E vorba, desigur, doar de o popularitate pe termen scurt, dar poate fi suficient, dacă se joacă asemenea carte cum trebuie.
Să oferim un singur exemplu: cabinetul pseudo-tehnocrat Stolojan a fost, așa cum dovedesc datele statistice oficiale, cel mai prost guvern post-decembrist.
În timpul guvernării Stolojan media anuală de scădere a PIB-ului a fost de peste 10%. PIB a scăzut în industrie cu 23,5%. Datoria externă a crescut de la 800 de milioane, la 2,2 miliarde. Datoria publică internă a crescut de la 170 de miliarde de lei la 300 de miliarde de lei. Deficitul bugetar a crescut de la 41 de miliarde la 95 de miliarde. Preţurile au crescut de 2,7 ori. Leul s-a devalorizat de la 180 de lei dolarul, la 430 de lei dolarul. Comerţul exterior a scăzut, deficitul balanţei comerciale de la 1179 milioane la 600 de milioane de dolari. Şomajul a crescut de la 600 de mii de persoane la 842 de mii de persoane. Stolojan a naționalizat, de asemenea, valuta, a inventat sistemul subvenţiilor încrucişate care au distrus România, a stabilit plafonul pentru plăţile în numerar cel mai redus, care au dus la blocajul financiar și exemplele pot continua.
Cu toate acestea, Theodor Stolojan, ca premier, a făcut o impresie publică excelentă, cu figura lui sobră, cu vorbirea lui scrîșnită și cu stilul de a negocia cu sindicatele la guvern cîte 14-15 ore la rînd. Impresia de seriozitate și competență a fost atît de mare încît i s-a rezervat un rol important pentru viitor, acela de viitor candidat la șefia statului, după ce a fost trimis să-și îmbunătățească CV-ul la Banca Mondială.
Viața a dovedit, ulterior, că Stolojan a fost la fel de ”bun” politician pe cît a fost ca premier.
Dacă el ar fi participat, însă, în alegerile din 1992, în fruntea unui partid nou apărut, nu e exclus să fi obținut un rezultat neașteptat de bun.
Aducerea în prim plan a lui Cioloș, în consecință, miroase mai degrabă a debut al unui plan de punere pe picioare a unei forțe politice care să încerce marea lovitură la alegerile de peste un an.
Timp e, în condițiile în care s-au înmulțit cazurile, în ultimii ani, de partide apărute în pripă care cîștigă scoruri mari în alegeri. În 2011, primarul de centru-stânga al Ljubljanei, Zoran Jankovici, a cîștigat alegerile anticipate din Slovenia cu un partid, ”Slovenia Pozitivă”, creat înainte de alegeri cu, țineți-vă bine, două luni. Și nu e singurul caz.
Noul partid ar putea beneficia considerabil de pe urma incredibilei slăbiciuni care a cuprins PSD, după aducerea unui penal albit de spaima pușcăriei la cîrmă (dezgustătoare campania prin care oamenii liderului PSD se chinuie de cîteva zile să arunce criza partidului în cîrca lui Ponta). Dar și de pe urma haosului permanentizat în PNL, ori a probabilei disoluții a UNPR.
Deocamdată, marele cîștigător e Klaus Iohannis, care obține o putere și o influență uriașă grație prăbușirii lui Ponta și a manevrei de promovare a lui Cioloș.
Și, pentru că nu e bine cînd un lider politic obține, fie și pe termen scurt, o putere prea mare, a fost ”împachetat” elegant, fix în această perioadă, în scandalul vechi de vreo 16 ani al casei din Sibiu, care va atîrna mult și bine de aici încolo, precum o sabie a lui Damocles, deasupra capului său. Să nu-și ia prea mult elan, din greșeală.
Vorba aceea, libertate, democrație, dar în limitele ordinului de zi pe unitate.
sursa: inpolitics.ro
