Strada a eșuat pentru că nu a mai fost folositoare. După cum spuneam în prima parte, atât timp cât servește intereselor prezidențiale și ochilor albastri, strada va continua. Aceasta a fost utilă până Duminică. Ținând în brațe cadoul făcut de Stradă (speram că este unul neașteptat!), Iohannis ne-a arătat, fără menajamente, că singurul obiectiv care se află, deocamdată, pe agenda sa este întărirea Sistemului de care beneficiază. Idealul consultărilor cu societatea civilă, puse în practică prin baile de SPP-isti din mijlocul bulevardelor aproape goale sau a discuțiilor cu ONG-uri alese în mare grabă, ne-au arătat cum înțelege instituția prezidențială să mimeze dialogul cu societatea civilă.
Acuzat că în ultimul an s-a izolat arogant la Cotroceni, demonstrația că “cel mai puternic argument împotriva democrației este o discuție de cinci minute cu un votant obișnuit” a fost una pedagogică: “Vreti sa spuneți ceva? Poftim! Vă ascult, domnilor elevi!”, iar obidiții cetateni prin ale căror vene nu curge încă democrația, au rămas, evident, corijenți. Dialogul cu interlocutori selectați de SPP a rămas fără concluzii. Nimeni nu poate spune astăzi că președintele nu a ascultat “vocea poporului” dar, în același timp, nimeni nu se poate îndoi de rolul decorativ al acestei consultări. Angajamentul a fost respectat fără putință de tăgada și, pas cu pas, deciziile ulterioare poartă acum nimbul legitimizării prin dialog cu societatea civilă. Iresponsabilul tacut de la Cotroceni a mimat dialogul și a facut o nominalizare care convine Sistemului, legitimata de opiniile a cațiva inși împinși de SPP, și a 18 de oameni reprezentantand ONG-uri.
Singurul mod democratic de a nominaliza un premier este dat de constituție, implicând o discuție politică între alesii poporului: partidele parlamentare și președintele. Responsabilitatea constituțională a presedintelui este aceea de a sonda posibilele majorități parlamentare pentru a se asigura de oportunitatea unei anume desemnari. Nicio alta organizație sau adunare ad hoc nu poate vorbi în numele Poporului Român, cu atât mai puțin un maximum de 100.000 de manifestanti (grand total), atunci când bazinul de alegători este mult mai larg și mai divers. Vă sună cunoscut: “Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică cu o înaltă disciplină civică muncitorească, oameni de nadejde şi la bine, dar mai ales la greu.”? În Septembrie 1991, la a patra mineriadă, 10.000 de mineri au fost folosiți pentru a răsturna guvernul iar președintele de atunci le mulțumea pentru implicare. Erau ei oare expresia democrației? Deunăzi, președintele Iohannis își dorea același tip de implicare din partea celor strânși în Piață. Comparabilă ca număr cu Strada, o mulțime scanda în Septembrie 2014, pe Arena Națională, “Ponta președinte!”. Din fericire, per total, elecoratul a fost însă de altă părere. Poate că toți vrem o țară fară corupție, dar indiferent de revendicări, într-un stat democratic, acestea se pot face auzile doar la urne.
Conform legislației în vigoare, numarul de cetățeni prin care Iohannis a legitimat deciziile Sistemului nu este suficient nici măcar pentru un dosar de candidatură la prezidențiale. Spectacolul numirii premierului în baza revendicărilor politice strigate în Piață este atat o ipocrizie cat și un pericol. Într-o democrație normală, pe langă pierderea credibilității, gestul sau ar fi fost condamnat atât de ceilalti politicieni cât și de electoratul serios. Cu toate că personal nu-mi displace recenta nominalizare, într-o democrație scopul nu poate scuza mijloacele. Pericolul vine din faptul că acum Sistemul poate scoate oamenii în stradă pentru ca un actor politic sau altul să dea legitimitate preferințelor personale sau intereselor de grup. Lovite de aceste manevre, partidele nu pot contesta acum deciziile președintelui – nu că ar avea forța să o facă – de frica nejustificată a unor lovituri de imagine. Se înșeala! Ar dovedi maturitate politică dacă ar face-o.
Autentică și firească atunci când a cerut cele trei demisii, și nascută din șocul evenimentelor de la Colectiv, Strada a servit agenda de la Cotroceni la punerea în aplicare a unei strategii preexistente. Am aflat astfel că guvernul din umbră nu era la PNL, era la Sistem, și am fost martorii utilizării cu cinism a tragediei pentru a justifica dizolvarea a ceea ce a rămas dintr-o majoritate parlamentară democratic aleasă. Premierul este tehnocrat pentru că așa a convenit Sistemului Iohannis, nu Străzii. Recapitulăm astfel o lecție despre neputință și nepotrivire, despre eșuarea noastră ca națiune pe mâna lipsei de educație politică.
Cu toate că nu și-a văzut nicio revendicare îndeplinită, unele dintre revendicările Străzii au arătat maturitatea politică a unui electorat deocamdată restrâns, cu acces nemijlocit la informație. Din fericire, acesta va schimba în următorii ani concepțiile majorității, dar până atunci imaginarul colectiv va fi susceptibil agendelor ticăloșite cu explicatii simpliste de tipul recentei: “răul de la Colectiv s-a întamplat din vina politicienilor corupti care acum trebuie anchetați de DNA”. Asa cum valorile impuse de UE au schimbat în bine pesisajul românesc, așa ne vom lăsa schimbați, ca națiune, și de valul de informație la care avem acces. Nu vom avea însă satisfacția lucrului făcut prin voința proprie.
Strada s-a stins, au rămas întrebările, și ma tem că titlul meu este deja anacronic. Panica și vitejia de acum câteva zile se transformă acum într-o istorie ușor ridicolă, ajutată de cuvintele prea mari strigate în fata unui Sistem care nu se va clinti și pe care nici nu-l vom mai vedea. Parcursul României era inevitabil. De la lovitura de stat din 89, fosta securitate s-a transformat în clasă politică, jefuind România. Acum, când noul Sistem, întărit de prezența UE, a scapăt de mâna de fier a președintelui Băsescu, este nevoie de o clasa politică nouă, obedientă. Cu inocența ei, Strada a reușit, fie și doar pentru o clipă, să ridice vălul opac al politicului. Am descoperit în spatele lui rânjetul unui Sistem acum necontrolat. Scăparea nu se va mai repeta căci Sistemul va învăța repede, dar vom rămâne cu memoria folosirii revoltei firești în fața tragediei, pentru a legitima un plan prestabilit, pentru a-i crea condiții propice. Stinsă fară succes, Strada s-a resemnat, redevenind cotidianul în care “mă descurc” tronează liniștit peste cadavrul lui “răzbesc”. Schimbarea nu va veni nici de aceasta data.
Adrian Stan s-a născut la Brașov, este absolvent al Facultății de Fizică a Universității de Vest din Timișoara și în prezent cercetător în domeniul astrofizicii și a sistemelor cuantice multiparticulă, la Universitatea Sorbona din Paris.
Sursa: contributors.ro
