Ion Cristoiu | Morții noștri – Pecinginea de pe obrazul politrucilor români postdecembriști

De cîte ori plec în străinătate pentru a vedea un loc istoric mă năpustesc asupra cărților pe care le am în bibliotecă despre locul respectiv.
Pe multe despre ele le-am citit.
Pe altele le-am cumpărat sau le-am primit cu dedicație, dar, deoarece la vremea întrării lor în Biblioteca de acasă eram preocupat cu alte subiecte de scris, le-am pus pe rafturile corespunzătoare domeniului abordat de ele sau pe podea, în așteptarea unui moment cînd voi găsi loc pentru ele într-un apartament unde nu mai am loc de cărți.

În pregătirea călătoriei la Stalingrad am căutat în Bibliotecă tot ce aveam despre Marea Bătălie.
Așa am descoperit cartea Cotul Donului.1942, tipărită de dr Vasile Șoimaru la Chișinău în 2013, într-o ediție a doua revăzută și completată.
Mi-a fost dată cu dedicație în 13.01.2014, ca din partea „unui călător la Cotul Donului”.

Cartea, pe care am citit-o cu pasiune, ne dezvăluie preocupările care l-au făcut faimos pe Vasile Șoimaru.
Despre ele scrie autorul pe site-ul Necenzurat în articolul din 14 ianuarie 2014 intitulat România se mai află în război? titlu bazat pe o cugetare militară: „Războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat!”:
„Chiar dacă în 2015 lumea va aniversa 70 de ani de la terminarea oficială a celei mai mari conflagraţii planetare, România se mai află încă în război, fiii ei fiind uitaţi de Statul Român, la mii de kilometri de ţară.
În ultimii cinci ani am întreprins câteva expediţii dificile în căutarea urmelor ostaşilor români din cel de Al Doilea Război Mondial, la Odesa, în Crimeea şi Caucazul de Nord, la Harkov, Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, devenind adevărate pelerinaje pline de descoperiri neaşteptate şi de dezvăluiri ale unor adevăruri mult prea durute. În rezultatul acestor expediţii am reuşit tipăresc o carte în două ediţii: „Cotul Donului – 1942. Eroism, jertfă, trădare”. Dar speranţa cea mare consta în posibilitatea de a aprinde o lumânare în locurile gravelor bătălii, pe teritoriile unor posibile Memoriale sau Cimitire de onoare sau, pur şi simplu, lângă nişte simple cruci din două scânduri, în memoria zecilor de mii de ostaşi români trimişi la moarte aproape sigură şi căzuţi acolo la datorie. Dar „surpriza” cea mare, inimaginabil de mare, a fost că n-am găsit, practic, niciun semn de recunoştinţă pentru jertfa eroilor români, din partea Statului Român, postdecembrist, autodeclarat în decembrie 1989, anticomunist!”

Dintre aceste cimitire, Vasile Șoimaru a vrut cel mai mult și mai mult unul la Stalingrad.
În articolul de pe site, el relua cele scrise în cartea Cotul Donului. 1942:
„Pentru comparaţie am căutat şi locurile unde au fost înmormântați reprezentanţii armatelor celorlalte popoare, participante în acea conflagraţie mondială pe teritoriul U.R.S.S.: nemţii, ungurii, italienii etc. şi m-a cuprins invidia constatând că guvernele, şi ele de după 1989, au construit şi inaugurat pe teritoriul Rusiei adevărate complexe memoriale ale eroilor lor, căzuţi în locurile de maxim tragism pentru armatele lor.
Memorialul german, de exemplu, unul de toată frumuseţea – nimic asemănător nu văzusem până atunci şi nici nu ştiu de mai există aşa ceva în lume – a fost inaugurat pe 15 mai 1999, după o perioadă de doi ani de negocieri dintre guvernele Germaniei şi cel al Federaţiei Ruse, urmată de încă cinci ani de muncă asiduă pentru construcţia lui, dar şi pentru restabilirea sau renovarea satelor din jur, inclusiv a satului Rossoşki, construcţia unui drum asfaltat, de 30 km, de la autostrada M6 ce leagă Volgogradul de Moscova, până la Rossoşka, a unui pod peste calea ferată, în localitatea Gumrak etc.
Acest memorial constă din cimitirul vechi, amenajat în 1942, dar reconstruit totalmente în zilele noastre, şi cel nou, din 1999, reprezentând un grandios mormânt comun înconjurat de un zid de granit de formă cilindrică cu un diametru de 150 de metri şi 3-5 metri înalţime, unde au fost reînhumaţi circa 240 de mii de ostaşi germani, căzuţi la Stalingrad, numele cărora au fost dăltuite în zidul de granit şi pe cele 107 cuburi memoriale de alături. Într-un colţ al cimitirului vechi, în anul 2000, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale 625 de ostaşi români, descoperite în raionul Serafimovici, în extrema nordică a Cotului Donului, lângă fostele poziţii ale unităţilor italiene. În 2003 a avut loc şi ceremonia de înhumare şi inaugurare a acestui colţ memorial, fiind instalată o plăcuţă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat doar următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de Al Doilea Război Mondial”. (…)
Într-unul din volumele de istorie a Ungariei, este un compartiment special, intitulat Tragedia de la Voronej, în care este descrisă cu lux de amănunte bătălia de la Don, aşa-zisa operaţie Ostrogojsk-Rossoşani, de pe teritoriul regiunii Voronej, şi sunt arătate pierderile armatei ungare în acea operaţie, alcătuind o jumătate din toate forţele armate maghiare, sovieticii lichidând practic, şapte divizii, sau 140 de mii de ostaşi, inclusiv 80 de mii de morţi şi 60 de mii de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici.”

Potrivit lui Vasile Șoimaru, 100 de mii de unguri au fost „reînhumaţi în memorialele de la Rudkino (cel mai grandios memorial unguresc din Europa) şi Boldârevka, ambele construite de către administraţia ungară. (…)
Memorialul de la Rudkino, cel mai grandios memorial unguresc, este iluminat nopţile în şir, vară şi iarnă, iar „focul memoriei” nu se mai stinge niciodată, pentru că a fost construită şi-o conductă specială de gaz de zeci de kilometri. Invidia locuitorilor din jur nu are margini pentru că în satele lor încă n-a ajuns conducta de gaze, iar cu energie electrică sunt asiguraţi cu întreruperi. Totodată la cimitirile lor militare, ruseşti, doar de ziua victoriei, la 9 mai, se aprinde pentru o zi „focul veşnic” de la o butelie de gaz, fiind adusă în localitate pe 8 mai şi care dispare din localitate pe 10 mai”.

Am redat pe larg cele scrise de Vasile Șoimaru din simplul motiv că aflăm astfel că politicieni români postdecembriști, deși plesnind de vorbele patriotice care se umflă în ei, balonîndu-i, n-au catadicsit pînă în 2015 să se ocupe de un Cimitir de onoare la Stalingrad, în timp ce nemții, ungurii, italienii, au demult Cimitire la Stalingrad.

Inaugurarea Cimitirului de la Rossoșka pune capăt unei situații incredibile pentru o țară în care se face atîta caz de Morții noștri.
Asta nu înseamnă că rușinea de a nu avea pînă acum acest Cimitir nu rămîne ca o pecingine pe obrazul politrucilor noștri postdecembriști.

Sursa: cristoiublog.ro