Tatăl inundă terenul Simonei Halep

Astă vară, după eşecurile pe care Simona Halep le-a înregistrat la turneele europene, spaţiul virtual s-a umplut de scrisori, mai mult sau mai puţin deschise, ale cărei destinară era. Au criticat. Au comentat. Au analizat. Au apărat. Au încurajat. Au demitizat. Au defulat.

Atunci eram în rândul celor care încercau să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Nu sunt specialistă în tenis, joc de plăcere şi urmăresc turneele tot de plăcere. Aşa că vă propun o altfel de analiză.

Se-ul, Eul şi Supraeul

M-am gândit să privesc fenomenul din perspectiva psihologiei inconştientului, sau altfel spus, din perspectivă psihanalitică. Teoria psihanalitică, având la baza cea de a doua viziune freudiană a structurii psihice, spune că aparatul psihic este format din trei instanţe: Se (izvorul pulsional), Eul (instanţa care face legătura dintre lumea internă şi cea externă şi încearcă să menţină un echilibru între presiunea internă şi cea externă) şi Supraeul (instanţa care se formează în contact cu lumea, în primii ani de viaţă, în relaţia cu un părinte autoritar, cel mai degrabă tata). Aceste trei instanţe nu sunt delimitate spaţial şi acţionează una asupra celeilalte.

Din perspectiva Se-ului şi a Eului pare că în ultimul an, şi în special în perioada turneelor de pe continentul american, în structura psihică a Simonei s-au produs schimbări considerabile, toate conducând spre o întărire a Eului. Prezenţa sa pe teren arăta, după cum bine a remarcat multă lume, o sportivă cu un Eu puternic, stăpână pe ea. Reuşea să îşi gestioneze momentele de enervare, de furie şi să se comporte matur în faţa unui punct pierdut. Construia cu multă atenţie şi precizie jocul, ceea ce a dus la rezultate remarcabile: semifinale şi finale.

Din perspectiva Supraeului lucrurile par să nu fie tocmai simple. Pornind de la ideea teoretică conform căreia Supraeul se formează în relaţia copilului cu tatăl, adică cu autoritatea care impune limitele şi legile, este de presupus că Supraeul Simonei este rigid şi punitiv. Ce ştiu despre ea şi familia ei, din informaţiile apărute în presă, este că părinţii s-au îndatorat pentru ca ea să facă carieră în tenis. Este de presupus că povara acestei datorii a stat pe umerii sportivei fie prin „reproşurile” care i-ar fi putut fi aduse, fie prin simplul fapt că îşi vedea părinţii chinuindu-se cu resursele financiare. După o muncă susţinută timp de ani de zile, fata părinţilor a ajuns să câştige cât, probabil, nici nu au visat.

Banii sunt putere. Tatăl rău.

În 2014 firma familiei Halep a avut serioase probleme financiare, care constau în mari datorii la stat. Stere Halep spunea că multe dintre acestea reprezintă eforturile financiare pe care le-au făcut pentru a o înscrie pe Simona la turneele internaţionale. Datoriile au fost achitate, iar una din afacerile vândute la acel moment a fost răscumpărată, putem presupune că prin realizările tenismenei.

Putem spune că, din perspectiva Supraeului, Simona s-a „răzbunat” pe „tatăl cel dur”. Şi nu doar aşa, „achitându-şi datoriile”. Ci şi prin schimbarea continuă de antrenori. În relaţia cu aceştia avea loc un transfer patern. Pentru că antrenorii erau angajaţii ei, odată ce obiectivele comune au fost atinse (câştigarea unor turnee fiind similară cu achitarea datoriilor), reacţia spontană a sportivei era „să-şi alunge tatăl”, adică antrenorul.

Din declaraţiile pe care Stere Halep le-a făcut de-alungul timpului nu trebuie să fii un fin psiholog ca să observi că este tributar mentalităţii învechite româneşti: „nota 10 este normal! Poţi mai mult!”. Acelaşi tip de mentalitate o are şi primul antrenor al Simonei, a cărui declaraţie am citit-o aici. http://adevarul.ro/news/sport/halep-doar-mare-norocoasa-antrenor-explicat-ajuns-simona-atat-sus-timp-record-1_562499b3f5eaafab2ccf20e7/index.html Trebuie remarcat faptul că acest mod de a gândi este strâns legată de perioada în care România avea un „tătuc” care făcea totul posibil, dar care punea şi restricţii drastice. În această perioadă au fost crescuţi şi instruiţi şi părinţii noştri, precum şi mulţi dintre antrenorii în activitate.

Nota 10 e normal. Poţi mai mult!

Un cunoscător de literatură psihanalitică şi-ar putea da seama cam cât de mare şi de rigidă este instanţa Supraeului şi, implicit, cât de mare este conflictul interior care o macină pe Simona. Acest conflict îşi arată colţii exact atunci când este pe cale să câştige un turneu de Mare Şlem. Îl pierde aparent inexplicabil, dar de fapt pare să fie strigătul către un tată insensibil, pe care a reuşit să îl domine în exterior (prin intermediul banilor). Parcă ar spune: „iubeşte-mă şi fără nenorocitul ăsta de trofeu!”

Ca argument în susţinerea acestei ipoteze vă aduc declaraţia pe care însuşi Stere Halep a făcut-o în faţa presei înainte de semifinalele de la U.S. Open: „I-am spus să nu vină acasă fără trofeu.” Chiar dacă a fost urmată de cuvinte de apreciere, această replică seamănă cu ce am spus mai sus „nota 10 este normal! Poţi mai mult!”

Când apare „tatăl suficient de bun”

Şi totuşi ce s-a întâmplat la U.S. Open în semifinala cu Penneta? În timpul meciului am remarcat că Darren Cahill nu se afla în loja Simonei. Explicaţia am aflat-o după ce mă uitam la Simona cum duce o luptă nu pe teren, ci cu ea însăşi. Ce s-a întâmplat cu Cahill şi de ce relaţia a fost atât de productivă până în acel moment? Antrenorul australian a fost imaginea a ceea ce în psihanaliză este „tatăl suficient de bun”. Datorită naturii relaţiei lor, intermediată de sponsorul Simonei, Darren nu era tot timpul lângă ea (cum erau foştii antrenori şi în special tatăl), deci avea timp ca în interiorul psihicului ei să” i se facă dor” şi să îşi „construiască” o reprezentare mai bună a tatălui. Personalitatea acestui antrenor este diferită de a celorlalţi, după cum spune chiar sportiva; îi oferă multă încredere şi calm. Apoi, nu îl plătea. Banii fiind simbolul puterii, Simona nu avea putere asupra lui din această perspectivă. Relaţia s-a bazat pe încredere în mod special, de pe picior de egalitate. În cele câteva luni de când au început colaborarea, din perspectiva inconştientului, Simona a început să flexibilizeze şi să reconstruiască Supraeul. Dar nu suficient, încât să câştige U.S. Open-ul. În semifinală, „tatăl cel bun” a fost nevoit să stea în altă parte, conform contractului cu Adidas care nu îi permitea să fie în loja acesteia atunci când juca împotriva unei alte sportive sponsorizate de ei. Suficient de departe încât Simona să se simtă, probabil, abandonată, exact în momentul în care cumva găsea speranţa unei relaţii sănătoase cu un „tată bun”.

Nu ştiu ce se va întâmpla în cazul în care Darren Cahill va deveni oficial antrenorul ei, când va ajunge ea să îl plătească.

Sper, totuşi, că odată început procesul interior de sensibilizare, flexibilizare a Supraeului şi de înlocuiere a reprezentării traumatice inconştiente a „tatălui cel rău”, cu o reprezentare a imaginii unui tată suficient de bun, Simona să câştige cea mai mare partidă pe care o duce: cea cu ea însăşi.

Replică la posibile obiecţii

Unii dintre cititorii acestui articol vor putea spune că presiunea faptului că este numărul 2 mondial este prea mare. Sau vor spune că presiunea statutului de favorită numărul 1 în anumite turnee ar fi fost, de asemenea, prea mare. Şi posibil să fie vorba şi despre asta. Însă intensitatea acestor posibile presiuni nu au cum să o aducă pe Simona în situaţia de a greşi inexplicabil cele mai uşoare mingi.

Pe de altă parte, aceste presiuni mulţi campioni le transformă în avantaj. Cel mai bun exemplu este Serena. Ia intră în arenă, sau intra, cu atitudinea învingătoarei. Însă tatăl Serenei a avut dintotdeauna o atitudine de susţinere şi apreciere. Şi nu doar el. Venus spunea cu foarte mulţi ani în urmă: „spuneţi despre mine că sunt talentată. Dar nu o ştiţi pe sora mea. Ea este talentată. Când intră pe teren nimic nu-i stă în cale.” Cu alte cuvinte, un alt tip de mentalitate!

Simona poate fi no. 1

Este foarte util suportul moral pe care i-l oferă Simonei echipa ei. Şi toţi suporterii ei. Dar cândva, într-un viitor cât mai apropiat, pentru a deveni number 1 în WTA şi pentru a câştiga toate turneele de Grand Slam, de care este capabilă din punct de vedere sportiv, fiind foarte bine pregătită, este necesar să aibe curajul să apeleze la un psihoterapeut. „Tatăl suficient de bun” trebuie să prindă forţă şi să flexibilizeze Supraeul rigid.

Aşa cum cred că este foarte important să se ia în serios psihologia sportului şi cât mai mulţi antrenori să se pregătească în acest sens sau să apeleze la specialişti, atât ei, cât şi sportivii.

Observând toate acestea, îi doresc Simonei ca în 2015 să fie Campioană la Singapore! Iar 2016 să îi aducă titlurile de campioană la turneele de Grand Slam!

Sursa: andreeatalmazan.ro