openRodica Gürtler a fugit din Timişoara în Germania în 1981, folosindu-se de paşaportul unei prietene plecate din ţară, cu care semăna, de o excursie către Cehia, din care a dezertat la Budapesta, şi de o dubiţă cu hippioţi englezi, care au luat-o cu autostopul. Ajunsă la nemţi, avea să îl ia de soţ pe Johann, timişorean fugit şi el cu doi ani înainte, pe la sârbi, după ce i-au trecut gloanţele pe la urechi, în apele Dunării, în care a stat 10 ore.

După 1989, au revenit amândoi în România, cu afaceri. Ea însăşi o refugiată din calea comunismului, Rodica Gürtler priveşte acum cu scepticism la valul de imigranţi din Orientul Mijlociu: „Nu văd bine să vină aşa fără niciun fel de triere, numai să vină. Ei nu acceptă pe nimeni. Se duc numai la magazinele lor, se ghetoizează ei singuri. Ei nu acceptă nimic, nu sunt dispuşi la compromisuri”.

Despre atitudinea Germaniei, crede că e ipocrită: „Merkel este atât de şmecheră, nu degeaba a crescut în comunism, încât se recunoaşte la ea şiretenia şi comportamentul lui Iliescu, să zicem”. Cât despre românii care se opun primirii refugiaţilor, Rodica încearcă să îi înţeleagă: „Românul se gândeşte, fir-ar al dracului, mie îmi merge prost, mai vin şi ăia şi o să îmi meargă şi mai prost”.

În 1981, la 28 de ani, Rodica Gürtler terminase filologia, avea o căsătorie nefericită şi îşi vedea tatăl opresat de autorităţile comuniste, pentru că făcuse teologia şi nu putea să îşi facă meseria de avocat. „Eram într-o nemulţumire totală”, îşi aminteşte ea, acum din postura de pensionară întoarsă în ţară cu soţul ei şi cu una dintre fetele lor. Decizia de a fugi din România în Germania a venit oarecum natural: „Timişorenii discutau subiectul ăsta la sfârşitul anilor ’70. Aveam un loc de întâlnire la braseria Flora, acolo subiectul zilei era cine a mai plecat, cum a plecat – ilegal, cu familia sau singur. La braseria Flora era crema tineretului din Timişoara, acolo veneau şi Phoenix, şi celelalte trupe, toţi cei care iubeau aerul occidental”.

O prietenă de-a Rodicăi, plecată deja în Germania cu familia, a venit într-o vizită în ţară în 1980 şi cele două au petrecut Revelionul împreună. „Mi-a spus: dacă ai curaj, înscrie-te la o excursie în Ungaria şi de acolo eu pot să vin cu paşaportul meu, să-l iei şi te duci cum crezi tu, nu vreau să ştiu prea multe. După ce tu ajungi dincolo de graniţă, am să declar că mi s-a furat paşaportul. Eram amândouă blonde, ochi albaştri, aveam aceeaşi vârstă, pozele erau alb-negru…”, povesteşte Rodica Gürtler cum s-a pus la cale plecarea.

Tânăra a obţinut permisiunea să plece în excursia din Ungaria, cu destinaţia finală Cehia, după o cerere care a trecut prin multe aprobări şi tot felul de comitete.

„La mine în familie, bunica din partea tatălui era de origine germană, bunicul de origine română şi mama era 100% unguroaică, deci ştiam foarte bine maghiara şi de aceea m-am gândit că dacă mă prind, ştiu să vorbesc, nu aş păţi ca fată de 28 de ani ce aş fi păţit la graniţa românească şi m-ar fi predat fără mari probleme. Am rămas în Ungaria, nu m-am dus mai departe cu excursia, pentru că era o excursie Budapesta-Cehia, şi prietena mea a venit cu trenul, mi-a spus că a fost destul de neplăcut, pentru că era perioada aceea cu RAF (Facţiunea Armata Roşie, organizaţie teroristă germană – n.r.), cu terorişti, se controla destul de bine la graniţe. Şi mi-a spus că în tren s-au uitat de zeci de ori la ea, că nu mai semăna, eram în 1981, iar poza era din 1973, că paşapoartele nemţeşti erau valabile 10 ani. Aşa că avion nici atât nu intra în discuţie, că acolo şi mai tare mă controlau. Mi-a zis – dacă tu crezi că reuşeşti să mergi cu autostopul, atunci hai să încercăm”, povesteşte Rodica Gürtler cum s-a decis ca fuga ei către Occident să aibă loc cu autostopul, pe şosea.

Nişte prieteni stabiliţi în Ungaria au dus-o pe autostrada Budapesta-Viena, într-o dimineaţă, şi au lăsat-o pe marginea drumului. „Am aşteptat acolo până mi-a spus instinctul”, râde acum Rodica. Instinctul i-a spus că o dubiţă precum a hippioţilor din anii ’60, galben cu verde, în care călătoreau un bărbat, soţia lui şi doi copii mici, îi poate inspira încredere. Şi le-a ieşit în faţă.

„Pe atunci nu circulau maşinile cu aşa viteză, nu erau atât de multe maşini. Şi acum văd ‘busul’ în faţa ochilor. Având viteză mică, am văzut că sunt nişte tineri şi că femeia avea un copil în braţe şi asta mi-a creat un pic de încredere. Erau o familie de englezi, aveau număr de Olanda, era o maşină închiriată. Erau el, ea şi doi copii mici. Şi cu ei am ajuns la graniţă, erau 4 paşapoarte englezeşti şi paşaportul meu nemţesc. Le-am dat paşapoartele, copiii mici urlau, erau în scutece, era miros şi ne-au lăsat. Ungurii nu erau aşa de stricţi la vremea aceea cu occidentalii”, îşi aminteşte timişoreanca drumul ei spre Occident.

De acolo, a ajuns în Austria, la Viena, de unde a luat trenul până în Germania. Tinerii englezi nu au aflat niciodată că nemţoaica pe care au ajutat-o să ajungă înapoi în ţară era de fapt o româncă fugară, cu un paşaport care nu era al ei. „Prietena mea s-a dus a doua zi la poliţie, a declarat că i s-a furat paşaportul şi după 4 zile s-a putut întoarce şi ea în Germania”, spune Rodica Gürtler.

„Am crezut tot timpul în mine şi în capacitatea mea de a-mi păstra nervii”

„Bineînţeles că am avut emoţii, însă eram aşa de hotărâtă, eram ori la bal, ori la spital, nu mai aveam drum de întoarcere”, îşi aminteşte Rodica. La Timişoara însă tinerii erau foarte bine informaţi despre cum se poate pleca din ţară, pe unde şi ce poţi păţi dacă eşti prins. Rodica şi-a făcut planul cu cap, pe lângă curajul care i-a trebuit.

„Tocmai de aia mi-a dat curaj, că în Ungaria te tratau civilizat, nu erau beciuri ca în România, trebuia să dai o declaraţie şi pur şi simplu te duceau la ambasada română sau te întorceau la graniţă şi te predau, şi putea să vină să te ia cineva. Şi ar fi putut să vină tatăl meu, care cunoştea mai mulţi avocaţi. Erau foarte subiectivi atunci cu condamnările, unii nu primeau deloc, alţii primeau două luni dacă erau prinşi la graniţă. Am prieteni care au fost prinşi şi nu au făcut puşcărie, alţii care au făcut o lună, două, trei, alţii care erau recidivişti au stat ani de zile prin puşcării. Dar dacă aveai hotărârea în tine… Eu am crezut tot timpul în mine şi în capacitatea mea de a-mi păstra nervii”, îşi aminteşte ea.

Soţul Johann, românul fugit peste Dunăre şi ajuns în slip la sârbi

Cu doi ani înainte ca Rodica Gürtler să fugă din ţară, tânărul timişorean de origine germană Johann Gürtler fugise şi el, în 1979, tot în Germania, traversând Dunărea înot. Se cunoşteau din Timişoara, de la braseria Flora, însă „doar la nivel de salut-salut”, îşi aminteşte Rodica.

„El a avut un grup de prieteni cu care a plecat la Băile Herculane, au stat vreo trei zile prin munţi şi au coborât la Dunăre, la Cazane, şi au înotat până pe malul sârbesc. O parte din ei au reuşit – 3 dintre ei, unul s-a întors şi pe unul l-au prins. El a reuşit, după ce a stat mai mult de 10 ore în apă, să iasă pe malul sârbesc şi a avut norocul să dea de un austriac care lucra la o firmă de construcţii şi care a oprit maşina şi l-a luat. Era numai în slip, pentru că îşi pierduse totul, şi hainele şi actele – avusese un rucsac făcut dintr-o folie de plastic. Austriacul auzise împuşcăturile noaptea, pentru că au fost urmăriţi de şalupe. El a înotat contra apei şi de aia a şi reuşit să iasă pe malul celălalt, fiind înotător destul de bun”, povesteşte Rodica drumul soţului ei către libertate.

Austriacul l-a preluat pe Johann Gürtler şi l-a dus până la ambasada Germaniei din Belgrad. „Nu înainte să-i fi dat nişte haine, cu câteva numere mai mari, pentru că poliţiştii sârbi stăteau şi opreau maşinile în care bănuiau că se află fugari din România, pentru că primeau bani dacă îi duceau la închisoare”, spune Rodica Gürtler.

Acolo, nemţii i-au dat un document de călătorie şi Johann a ajuns în Germania, unde i-a fost uşor să primească actele germane, fiind de naţionalitate germană.

Reîntâlnirea dintre Rodica şi Johann a avut loc în 1983, la Freiburg, unde stătea ea, el venind de lângă Dusseldorf în vizită la un prieten comun al prietenei Rodicăi. A urmat căsătoria şi două fete, în 1985 şi 1987.

De la comerţ cu antichităţi, la întoarcerea în România: „Mai bine cocoş la mine în curte, decât găină în curtea altuia”

Rodica Gürtler nu ştia bine limba germană când a ajuns la Freiburg, astfel că în ciuda studiilor nu a putut lucra ca profesoară. „Am lucrat în industrie, la birou. Soţul meu a făcut comerţ cu lucruri vechi, să nu le spun antichităţi, şi când ne-am cuplat m-am mutat la Düsseldorf şi am făcut amândoi acest lucru. Mergeam în Anglia, Belgia, Ungaria şi aduceam lucruri vechi, de la ceasuri la mobilă – şi acum e şic să ai lucruri mai vechi în casă”, povesteşte Rodica Gürtler.

În 1992, soţii Gürtler au revenit în România pentru a-şi face o firmă, însă nu s-au înţeles cu partenerul român: „Niciodată nu mi-am închipuit că vom putea trăi iar în România şi când a venit Revoluţia, am crezut că de pe o zi pe alta se va schimba şi va fi măcar ca în Ungaria. Ne-am făcut o firmă şi trebuia să avem un partener român, pentru că noi fuseserăm obligaţi să renunţăm la cetăţenie. Tragedia a fost că neseriozitatea care îi caracterizează pe mulţi dintre compatrioţii noştri a făcut să vin eu mai des în România, ca să mă ocup de contabilitate. La începutul anilor 2000, am adus şi copiii în România şi ne-am ocupat noi de firmă. Am avut o firmă cu camioane şi utilaje de construcţii, apoi am trecut la energie şi acum vindem pompe de căldură şi panouri solare”.

Din 2005, soţii Gürtler s-au mutat de tot în România, revenind în Germania doar pentru acte sau concedii.

„Mulţi mă întreabă de ce nu am rămas în Germania. Are soţul meu o vorbă: mai bine cocoş la mine în curte, decât găină în curtea altuia. Ne-am întors nu că nu ne-a plăcut, eu m-am obişnuit foarte bine. Ne-am întors pentru că am luat o grămadă de bani de la bancă pentru a face firma în România şi am cumpărat 10 basculante folosite, că atunci se începuseră lucrările la drumuri în România şi mergea foarte bine, cel puţin la început. Cu ceea ce investisem în România, nu ne puteam întoarce în Germania, pentru că nu aveam nicio şansă. Trebuia să plătim înapoi creditul şi am venit aici ca să ne ocupăm de activitatea cu camioanele. Încet, încet am reconstruit o existenţă aici şi eram rupţi între două lumi”, explică revenirea în România Rodica.

Valul de migraţie de acum: despre Merkel, ghetoizare şi spaime

„Sincer, şi eu sunt puţin speriată”, spune Rodica Gürtler, când o întrebi ce crede despre afluxul mare de refugiaţi şi imigranţi din Orientul Mijlociu, cu care se confruntă Europa în ultimele luni. Este sceptică faţă de posibilitatea acestor oameni de a se integra în civilizaţia occidentală.

„Mi se pare foarte ipocrită atitudinea Angelei Merkel şi a Occidentului. Am trăit la Düsseldorf, unde sunt foarte mulţi turci, italieni, greci, iugoslavi şi este aşa o diferenţă mare între cultura noastră şi a lor. Nu credinţa, ci comportamentul. Acolo, prima sau a doua generaţie nu s-au integrat în niciun fel, a treia generaţia abia a început să se integreze, vorbesc de turci, de libanezi. Şi în Berlin, şi în Duisburg sunt multe cartiere unde nu îndrăzneşti să mergi noaptea. Nu văd bine să vină aşa fără niciun fel de triere, numai să vină. Ei nu acceptă pe nimeni. Undeva trebuie să existe o reciprocitate. Noi am avut vecini, erau şi turci, şi români, greci, spanioli, portughezi, polonezi. Noi primul lucru am încercat să învăţăm limba, dacă nu ştii limba nu poţi nici să lucrezi, nici să faci nimic. Păi există familii de turci în a treia sau a patra generaţie, unde bărbaţii abia o rup, cât să lucreze, iar femeile nu ştiu o boabă. Se duc numai la magazinele lor, se ghetoizează ei singuri. Ei nu acceptă nimic, nu sunt dispuşi la compromisuri”, spune Rodica Gürtler.

După ce a trăit atâţia ani în Germania, Rodica Gürtler crede acum că atitudinea Germaniei şi a Angelei Merkel faţă de refugiaţi este făţarnică şi se bazează mai degrabă pe raţiuni politice şi pe exploatări ale trecutului.

„Germania promite marea cu sarea, însă e o făţărnicie teribilă, Merkel este atât de şmecheră, nu degeaba a crescut în comunism, încât se recunoaşte la ea şiretenia şi comportamentul lui Iliescu, să zicem. Ea prevede ca la şah, doi trei paşi înainte, îi fentează pe toţi, şi pe Hollande şi pe toţi ceilalţi din UE care se cred mari politicieni. O dată, din punct de vedere politic, o face să câştige capital – la început era împotrivă, apoi când a văzut reacţiile, a zis hopa, stai puţin, dacă eu întorc foaia… Ea merge pe coarda asta sensibilă a nemţilor care sunt aşa de afectaţi de al Doilea Război Mondial, de Hitler, de tot ce s-a întâmplat, încât numai puţin trebuie să le dai apă la moară. Internetul e plin, mulţi nemţi plâng de mila lor. Ea şi-a dat seama că are mult de câştigat pentru alegerile viitoare”, analizează situaţia fosta imigrantă în Germania.

Când o întrebi dacă nu cumva şi românii s-au ciocnit de aceleaşi spaime vestice când au fugit pe rând din ţară, înainte de 1989, apoi după, Rodica Gürtler nu e de acord: „E o deosebire între românii care au plecat şi cei care vin acum. De la noi au plecat ţiganii, apoi oamenii folosiţi ca şi chinezii la munca de jos, şi apoi a plecat o elită. Şi între aceştia de acum sunt oameni care au pregătire, care ştiu să muncească, însă ne sperie gândirea lor, atitudinea faţă de femei şi teroriştii”.

Ce îi sperie însă de fapt pe români la aceşti refugiaţi şi imigranţi, ei înşişi fiind o naţie din care 5 milioane au plecat peste hotare, fără să aibă vreun război în ţară? „România se chinuie de 25 de ani să depăşească faza aceea de sărăcie şi de mizerie şi de fapt asta îi sperie pe români, pentru că mulţumită acestor guvernanţi grozavi 80% suntem tot acolo unde am fost acum 100 de ani. Asta este marea frică. Românul se gândeşte, fir-ar al dracului, mie îmi merge prost, mai vin şi ăia şi o să îmi meargă şi mai prost”, consideră Rodica Gürtler.

sursa: gandul.info