Biserici arse, capete de creștini înfipte în garduri, sate atacate în crucea nopții… Pentru câteva secole aceasta a fost realitatea Evului Mediu European, iar responsabili pentru această teroare erau akîngii.
Corpul de oaste al akîngiilor, din cadrul armatei Imperiului Otoman, a fost cu siguranță cel mai urât și mai temut de către creștini.
Akîngii, oaste neregulată și neplătită de către sultan, trăiau din prăzile pe care le luau din regiunile atacate.
Ei erau primii care intrau în luptă, înaintând în teritoriul ce urma să fie atacat de grosul oștirii turcești unde semănau groază și confuzie.
Cavalerie ușoara, înarmată cu arcuri, săbii și sulițe, puteau lovi și se puteau retrage mult mai rapid decât cavaleria grea europeană. Akîngii dezvoltaseră tactici specifice războiului de gherilă, impresionând printre altele cu acuratețea săgeților trase în timp ce se retrăgeau. Un alt mare avantaj al akîngiilor aflați în luptă cu statele creștine era întelegerea diferită a conceptului de onoare. Cele mai abominabile acțiuni împotriva populației civile urmate de retrageri imediate nu au reprezentat niciodată pentru ei altceva decât aventuri demne de laudă, nicidecum grozăvii ce trebuie condamnate sau trecute sub tăcere.
Ostile de akîngii erau conduse de adevarate dinastii, cele mai cunoscute fiind Malkoçoğlu, Turhanlı, Ömerli si Evrenosoğlu.
Nu de puține ori sultanul pretexta că nu deține controlul absolut asupra acestor trupe care atacau după bunul plac țări care nu se aflau în război cu Imperiul Otoman.
Joseph Freiherr von Hammer – ne relatează un episod elocvent pentru modul de operare al acestor teroriști. Episodul se desfasoară în anul 1476, pe când trupele creștine erau conduse de catre Matei Corvin, trupe din care faceau parte capitanii Vlad Drăculea și Pavel Chinezul:
“Pentru a distrage atenția regelui, Mahomed porunci akîngiilor să pustiască Dalmația și Croația și toată întinderea pe care trebuia să o strabată logodnica lui Matei Corvin, Beatrice de Neapole; turme de oameni și de animale gonite în neorânduială de bandiți, biserici și mănăstiri în flăcări, altare răsturnate și în flăcari, preoți gâtuiți, acesta fu spectacolul oferit prințesei în drumul său prin Dalmația.”
Istoria sângeroasă a akîngiilor se incheie abrupt pe malul Dunării
Mihai Viteazul, după glorioasa bătalie de la Girugiu, eliberează toți prizonierii turci. Pe toți, cu excepția akîngiilor. Aceștia sunt legați, inchiși intr-un țarc și hăcuiți până la unul. Practic, Mihai Viteazul anihilează total această oaste a akîngiilor, TERORIȘTII MUSULMANI ai Evului Mediu. Din acel moment, sultanii nu au mai refăcut oastea akîngiilor spre bucuria și folosul Europei Creștine care beneficia astfel încă o dată de pe urma vitejiei și viziunii domnitorilor români.
O descriere detaliată a bătaliei de la Girugiu și a consecințelor ei pentru bătrânul continent va fi facută in episodul următor.
Un articol de Vasile Lupașc, istoric
P.S. Am asistat odată la dansul akîngiilor, prezentat la un festival folcloric. Ca român am simțit până în măduva oaselor mesajul lor și am avut sentimente foarte contradictorii. Sentimente despre care mai bine nu vorbim acum…
