Mihail Neamțu | Barack Obama, între un Nobel pentru Pace și ravagiile războaielor

Vă amintiți oare momentul în care Barack Obama a devenit titularul premiului Nobel pentru Pace? După această realizare personală a liderului american, au urmat – pe rând – războiul din Siria, anexarea Crimeei de către Rusia, noile ambiții nucleare ale Iranului, măcelul ISIS și atacurile teroriste din Europa.

Premiile oferite în onoarea industriaşului Alfred Nobel sunt cele mai prestigioase din lume. Pe lângă fizicieni, chimişti, specialişti în medicină, autori de beletristică şi economişti, oameni cu vocaţia slujirii publice pot fi onoraţi anual cu această distincţie mai veche de o sută de ani. De la prima ceremonie de acordare (10 decembrie 1901) până astăzi, oameni nobili şi inteligenţe strălucite s-au întâlnit cu marea scenă. Fondatorul acestei tradiţii a stabilit un criteriu ferm: laureatul trebuie să fie unul dintre „cei care, în cursul anului precedent, au conferit cel mai mare bine umanităţii” (those who, during the preceding year, shall have conferred the greatest benefit on mankind).

De lungul deceniilor, premiul pentru pace a rămas cea mai politizată decizie a juriului întrunit la Oslo (spre deosebire de juriile convocate la Stockholm pentru celelalte premii ştiinţifice). Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 a ridiculizat însă, cu argumente spectaculoase, această distincţie. Oficiind numai 12 zile ca preşedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja favoritul no. 1, după depunerea tuturor candidaturilor (31 ianuarie 2009). Barack Obama se înscrie în lunga listă de lideri ai vieţii publice din America: de la Theodore Roosevelet (1906) sau Woodrow Wilson (1919) până la George C. Marshall (1953), Martin Luther King Jr (1963), Henry Kissinger (1973), Jimmy Carter (2002) sau Al Gore (2007).

Încununarea lui Obama ne-a făcut să uităm de vremurile mai aspre în care Nobel Peace Prize se acorda unor figuri tenace precum Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt două exemple care merită puţină atenţie, pentru a sublinia contrastele între prezent şi trecut.

Un scurt memento

Undeva la începutul secolului XX, profesorul Schweitzer părăsea o promiţătoare carieră academică europeană, punctată cu două influente monografii despre Noul Testament (Von Reimarus zu Wrede, 1906) şi cantatele lui J.S. Bach (J.S. Bach: le musicien-poète, 1905). Albert Schweitzer a demonstrat centralitatea credinţei religioase în opera lui Bach, dar şi dimensiunea eshatologică a creştinismului apostolic. Cărţile sale au avut un impact considerabil printre savanţi şi colegii de breaslă. Stabilitatea burgheză a unei ascensiuni universitare nu l-a mulţumit. În 1913, îşi ia titlul de doctor în medicină, fiind încurajat de soţia sa Hélène Bresslau (infirmieră).

O nelinişte interioară i-a chemat pe amândoi să slujească copiii din junglele Africii (fără să adopte retorica VIP-urilor contemporane). Amintirea Alsaciei natale, pasiunea pentru orgă, lecturile din Kant, epistolele pauline şi Predica de pe Munte l-au urmărit pesemne prin satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, domnul Schweitzer şi doamna Bresslau nu s-au întors din drum. Acest european excentric a abandonat fără regrete filozofia teoretică şi teologia de birou pentru a deveni medic şi filantrop. Între 1924 şi 1965, el a alinat şi a tămăduit suferinzii comunităţii din Lambaréné. A construit un spital în vecinătatea râului Ogooué (Ogowe), acoperind din spezele proprii cheltuielile de întreţinere. Mai târziu, a apărut o leprozerie.

În tot acest răstimp, Schweitzer n-a abandonat pasiunea pentru cunoaştere (cartea Die Mystik des Apostels Paulus, 1930 — fiind un exemplu în acest sens). Pentru acest „doctor fără de arginţi”, recunoaşterea publică a venit relativ târziu. Abia la senectute (în anul 1952), premiul Nobel i-a răsplătit eforturile extraordinare, cinstind astfel o viaţă cultă şi jertfelnică.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, născută în Skopie (Macedonia). În 1937, această tânără albaneză lua voturile monahale cu gândul de-a mângâia săracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau pentru a relata iniţieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca să predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares lumesc. Căutând cel mai scurt drum către adevăr, fosta profesoară de geografie a fondat o frăţie a carităţii (The Missionaries of Charity). Deşi cu mijloace puţine, scopul era simplu: „ajutarea celor mai nevoiaşi dintre cei nevoiaşi”. În chip miraculos, multor leproşi, persoane infirme sau handicapaţi mintal le-a fost redată umanitatea.

Jumătate de secol mai târziu, peste 2500 de surori au urmat exemplul Maicii Tereza, construind din fapte discrete o reţea invizibilă a compasiunii (care şi astăzi activează în ţări precum Venezuela, Taiwan, India).

A fi în lucrarea lui Dumnezeu, a sluji aproapele, a asuma diaconia în sens liturgic şi filantropic — iată câteva teme de reflecţie vitală pentru Maica Tereza: un om care a privit Biserica nu doar din exterior, ci într-un chip lăuntric, intim şi filial. Lumea modernă a preţuit-o, rămânînd mai departe sceptică faţă de un asemenea angajament. Deşi e comod să-ţi cantonezi comentariile la suprafaţa lucrurilor, livrând îndoieli hiperbolice şi delimitări avocăţeşti faţă de „Biserica-instituţie”, Maica Tereza ne-a reamintit că nu putem rămâne indiferenţi în faţa mesajului central al Bibliei: anume că, de la începuturile istoriei, Dumnezeu l-a căutat pe om. Descoperim în acest enunţ „diferenţa specifică” între slujirea aproapelui dintr-o perspectivă cristocentrică (Tereza de Calcutta) şi ajutorarea aproapelui dintr-o strict umanistă (Bill Gates, Warren Buffet & co). Premiul Nobel (1979) venea să confirme această excepţională interpretare a slujirii aproapelui.

Obama-celuloid

Cum anume putea Barack Obama să intre în acest cortegiu sacral al celor despre care s-a spus „fericiţi făcătorii de pace”? Câte vieţi a salvat acest preşedinte — de la înec, de la foamete, de la o boală incurabilă? Unii vor obiecta că nu toţi laureaţii Nobel îşi trag seva din jertfelnicia lui Albert Schweizer sau a Maicii Tereza. Fără să fie vorba mereu de angajamente filantropice, au binemeritat acelaşi premii dizidenţi anticomunişti precum Andrei Saharov sau Lech Wałęsa, ori mari actori ai reconcilierii în ţări sfâşiate de ură şi discriminare rasială (arhiepiscopul Desmond Tutu, activ în Africa de Sud).

În cazul lui Barack Obama, palmaresul a fost mai curând modest (cel puţin la data nominalizării). Ca senator, dl Obama a excelat prin absenteism (compensînd însă prin câteva propuneri legislative controversate, cum este practica medicală late-term abortion). Înaintea victoriei în faţa lui John McCain (erou al războiului din Vietnam), dl Obama a desfăşurat o modestă activitate universitară (scriind mai multe memorii decât cărţi sau articole de specialitate), implicându-se în calitate de community organizer în lucrarea socială a unor ONG-uri din statul Illinois.

A urmat apoi sprintul către alegerile din toamna lui 2008, când acelaşi Barack Hussein Obama promitea nu doar ameliorarea condiţiilor de trai, ci scoaterea naţiunii americane dintr-un „lung coşmar”. Tot atunci, mandatul viitorului preşedinte se extindea la proporţii planetare, clamînd reconcilierea Naturii cu ea însăşi şi îmblânzirea Umanităţii pe scară globală. Ca întotdeauna, stânga parodiază binele printr-o secularizare a ideii teologice de „apocatastază”. Leşinul vedetelor din Hollywood a rimat cu fascinaţia declarată a europenilor, închinaţi şi ei în faţa „mesianicei” apariţii a Liderului Suprem. Cine oare, în vara lui 2008 la Berlin, n-a aplaudat zâmbetul triumfător şi emfaza strălucitoare a lui Barack Obama (ajutată, fireşte, de un sufleor digital – am numit teleprompterul)?

Au existat virtuţi reale care l-au propulsat în poziţia de favorit al cursei prezidenţiale: dezinvoltura, inteligenţa, dezinhibiţia, zâmbetul ubicuu. Au fost şi circumstanţe exterioare: slaba pregătire a contra-candidaţilor republicani. Barack Obama a ştiut să speculeze eficienţa fiecărei rotiţe din uriaşa maşinărie politică a democraţilor din Chicago.

Ducând în spate povara campaniilor de presă anti-Bush Jr., o proastă moştenire bugetară şi scandalul războiului din Irak, republicanii plecau cu şansa a doua (sau poate a treia). Carismatic şi inteligent, bine-ambalat estetic, copios finanţat şi susţinut de industria cinematografică, dl Obama a ajuns preşedinte pe baza unor incomensurabile promisiuni. Mizând pe sentimentul de vinovăţie istorică trăit de majoritatea albilor în relaţie cu minorităţile black sau latino, mapa de prezentare a lui Barack Obama a ajuns nu doar în Biroul Oval din Washington DC, ci şi la Oslo — locul unde juriul norvegian decide în fiecare an care este beneficiarul premiului Nobel pentru Pace.

După preluarea mandatului, preşedintele SUA a rămas prizonier în ţara făgăduinţei. În loc de lapte şi miere, soldaţii americani au trebuit să înghită mai multă fiere. Prelungirea războiului din Irak devenea o necesitate, ca şi relansarea ofensivelor terestre din Afganistan (cu o suplimentare de trupe, echipament şi muniţie). Premiul pentru pace, aşadar? Să fi apărut vreo rezoluţie hotărâtoare în conflictul arabo-palestinian? Să fi dispărut ameninţarea Iranului în chiar anul de graţie 2009? Să se fi închis „detestabila” temniţă de la Guantanamo, unde suspecţi de terorism islamic au dreptul să-şi recite surele din Coran? Să însemne oare extinderea frontului anti-terorist în vestul Pakistanului un gaj al stabilităţii din regiune? Dar abandonarea scutului anti-rachetă din zona estului european (proiect rearticulat, ce-i drept, pe alte coordonate)? Este Rusia mai puţin belicoasă? Dar amenințarea ISIS? Dar pericolul nuclear dezvoltat de Iran?

Un contra-exemplu presant: Liu Xiaobo

Alegerea lui Barack Obama s-a bucurat de-un considerabil dozaj hipnotic. Comitetul norvegian a neglijat cu bună ştiinţă curajul adevăraţilor luptători pentru libertate, nominalizând un yuppie [1].

Să luăm cazul dizidentului chinez Liu Xiaobo — condamnat de Crăciun (25 decembrie 2009) la 11 ani închisoare, doar pentru îndrăzneala de a-şi fi exercitat dreptul la liberă expresie.

Profesor universitar şi scriitor de talent invitat de numeroase instituţii culturale din America de Nord şi Europa, Liu Xiaobo a iniţiat Charta 08 care susţine drepturile civice ale cetăţenilor chinezi, nemulţumiţi de simpla promisiune a creşterii economice.

Charta 08 pledează pentru o reformă profundă a Statului chinez (vizând o nouă Constituţie), apărînd principiul separaţiei puterilor, democraţia reprezentativă şi statul de drept, independenţa justiţiei, responsabilitatea birocraţilor faţă de popor, protejarea drepturilor omului, alegerile libere, restaurarea şanselor de prosperitate în mediul rural (cu aspect feudal în numeroase provincii), încurajarea asociaţiilor non-guvernamentale, libertatea de reunire, presa liberă, libertatea de conştiinţă şi de practică religioasă (astăzi toate bisericile şi grupurile religioase fiind controlate de Partid), educaţie civică, protejarea proprietăţii private, reforme fiscale, protecţie socială, respectul pentru mediul înconjurător, o republică federală cu mai multe drepturi pentru minorităţi şi reabilitarea victimelor persecuţiilor politice succedate în chip nemilos din 1948 încoace.

Ideea esenţială a Chartei 08, ca şi cea a Chartei 77, este aceea a universalităţii non-negociabile a libertăţii. Un lucru neclar guvernanţilor de la Beijing, Teheran, din Birmania, Rusia, etc. Liu Xiaobo a reamintit unei lumi întregi că omul nu trăieşte doar cu pâine — ci, în primul rând, cu spirit, adevăr, libertate. O ţară în care adevărul despre revoluţia maoistă nu se poate rosti în public, o „Republică Populară” în care tibetanii nu au drept la propria lor autonomie locală şi independenţă culturală — o asemenea ţară a condamnat încă o dată curajul în faţa morţii (virtutea fără de care, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, toate sistemele constituţionale ale lumii libere s-ar prăbuşi).

Liu Xiaobo a fost însă uitat, ca şi Morgan Tsvangirai (fostul premier din Zimbabwe). În locul celor care au confruntat detenţia, intimidările violente sau ameninţările cu moartea, a câştigat „icoana” lirismului ecologic şi omul care, la Cairo, serba utopia reconcilierii între toate neamurile, religiile şi civilizaţiile lumii. Este unul şi acelaşi personaj care strângea zâmbitor mâna autocratului socialist Hugo Chávez; cel care a neglijat semnificaţia istorică a anului 2009 pentru Estul European (la două decenii după căderea Zidului Berlinului); preşedintele SUA care, în aprilie 2010, urma să refuze participarea la înmormântarea preşedintelui Lech Aleksander Kaczyński.

Ergo

Un Nobel pentru Barack Obama a fost încă un fals produs de elita media a Occidentului.  Emoţiile superficiale din redacţiile de televiziune produc temele dezbaterii internaţionale, iar nu suferinţa crudă a eroilor nemăsluiţi.

Nu surprinde faptul că substanţa politicii SUA îşi trage seva dintr-o ideologie timid-umanitaristă, lipsită de memorie istorică şi articulaţie spirituală. Barack Obama a venit din lumea show-business şi se va întoarce în lumea vedetelor de tip Oprah Winfrey — un alt personaj „iconic” al show-business-ului american, pentru care depășirea diferenţelor între culturi se face nu printr-o sinteză superioară de ordin spiritual, ci prin ignorarea oricărei particularități exigente a oricărei tradiţii.

Premiul Nobel acordat lui Barack Obama ne spune că religia universalist-umanist-progresistă are un „Prinţ al Păcii”. Iar America un loser.

[1] John B. Judis, „He’s a Yuppie. Why Obama can’t connect with the working class,” The New Republic, February 3, 2010 (http://www.tnr.com/article/politics/hes-yuppie) [accesat 05.06.2010]; Victor David Hanson, „Obama: Fighting the Yuppie Factor,” National Review Online, August 13, 2010.

Sursa: mihailneamtu.org