România este situată într-o regiune deosebit de instabilă, în vecinătatea spaţiului estic. Rusia a bulversat ordinea internaţională prin anexarea Crimeei şi războiul din Donbas şi îşi extinde influenţa printre statele NATO din Europa Centrală şi de Est. Situaţia din Grecia ar putea degenera în grave turbulenţe financiare, ce ar putea afecta şi economia românească. Confruntată cu un asemenea context de securitate, România nu are relaţii la înălţimea aşteptărilor cu principalii parteneri, SUA şi Germania. În schimb riscă să-şi piardă principala calitate în ochii acestora, anume aceea că este previzibilă.
În prezent, România este cel mai sigur partener al SUA din întreaga regiune, în timp ce alte state aliate din fosta „Europă de Est” dar şi din Mediterana, au fost cuprinse de demonii trecutului.NATO a înregistrat grave probleme de securitate în această regiune.
În iunie 2013 Sofia a fost zguduită de demonstraţii de protest de masă împotriva numirii lui Delian Peevski, cunoscut şi ca Sviniata („Porcul”) în fruntea DNAS, serviciul secret bulgăresc. „Porcul” este un om de afaceri controversat, acuzat de corupţie şi legături cu mafia bulgară. După o lună de proteste, guvernul de la Sofia a cedat şi l-a demis pe Peevski.
Petko Sertov, fostul director al DNAS, a dispărut fără urmă de la domiciliu, în decembrie 2014, fiind dat în căutare şi prin Interpol . După mai bine de o lună, Sertov a reapărut şi şi-a justificat enigmatica absenţă explicând că în Grecia a fost victima unui uşor accident rutier, şi din această cauză ar fi fost internat într-o clinică, în tot acest timp.
Serviciul militar de informaţii al Cehiei a fost şi el compromis. În iunie 2013 a fost arestată Jana Nagyova, şefa de cabinet şi amanta premierului ceh din acea vreme, Petr Necas. Alături de Nagyova au mai fost arestaţi doi generali şi un colonel din serviciul de informaţii. Spionii cehi o urmăreau pe soţia premierului la ordinul Nagyovei, care dorea să-l divorţeze pe Petr Necas. De asemenea, Nagyova a folosit serviciul secret şi pentru a-şi rezolva unele afaceri de corupţie.
În Ungaria, procurorul general a cerut Parlamentului European ridicarea imunităţii europarlamentarului Bela Kovacs, zis şi „KGBela”, acuzat de spionaj în favoarea Federaţiei Ruse. Observatorii cred însă mai degrabă că cererea respectivă, altfel întemeiată, este un joc al premierului Viktor Orban, care ar vrea să distragă atenţia de la faptul că el însuşi este principalul cal troian al Rusiei în Europa Centrală.
Pe flancul sudic al alianţei, Turcia epurează din armată, şi mai ales din forţele navale, ofiţerii care au absolvit cursuri militare în SUA, iar în Grecia partidul de guvernământ Syriza are ca obiectiv în programul său scoaterea Greciei din NATO.
România trebuie să rămână previzibilă cu orice preţ
Cea mai mare temere a aliaţilor privind România este posibila imprevizibilitate a ţării noastre. Tocmai de aceea, invitarea anul trecut a companiilor chinezeşti să intre în sectoare strategice din România, sensibile pentru siguranţa naţională, mai ales comunicaţii şi energie, nu a fost de natură să consolideze profilul euro-atlantic al României în ochii aliaţilor.
Prezenţa premierului Ponta la deschiderea „Jocurilor europene” de la Baku a fost nepotrivită, el fiind singurul şef de stat sau de guvern din UE care a participat la ceremonii, în aceeaşi lojă cu Putin şi Erdogan, preşedinţii Rusiei şi Turciei. Absenţa celorlalţi lideri UE nu a fost deloc întâmplătoare. Federica Mogherini, Înaltul Comisar pentru Politică Externă şi de Securitate Comună a recomandat statelor membre UE să participe la nivelul eşaloanelor inferioare, nicidecum la nivel de şef de stat sau guvern. La ceremoniile de la Baku, din partea României urma iniţial să participe doar Gabriela Szabo, ministrul Tineretului şi Sportului.
Asocierea premierului român cu preşedintele turc Regep Erdogan contrariază în primul rând SUA. Erdogan a devenit visceral antiamerican, mai ales de când a a început să creadă că marele său duşman, Fethullah Gulen, imamul din Pennsylvania, ar fi instrumentul americanilor, folosit cu scopul înlăturării sale de la putere.
Relaţiile cu SUA nu sunt chiar aşa de bune cum se crede
Cel mai evident semn că americanii nu sunt foarte încântaţi de mersul relaţiei bilaterale este că întârzie să trimită un ambasador la Bucureşti, România fiind unica ţară NATO aflată în această situaţie. SUA nu mai au ambasador în România din decembrie 2012.
Susţinătorii fostului preşedinte Traian Băsescu continuă să creadă că americanii s-ar fi supărat pe România de când cu suspendarea preşedintelui, din vara lui 2012. Atunci Departamentul de Stat al SUA a reacţionat foarte dur, dar ar fi simplist să credem că acesta ar fi unicul motiv de nemulţumire al americanilor faţă de România, cauzele fiind mai complexe.
Ne mândrim cu bazele americane de la Mihail Kogălniceanu şi Deveselu, deşi autorităţile române, bunăoară Ministerul Dezvoltării Regionale, condus la vremea respectivă de Elena Udrea, nu au acţionat corespunzător pentru a finanţa infrastructura locală, necesară acestora.
Unul dintre eşecurile de politică externă ale admistraţiei Băsescu, mai ales în raport cu SUA, a fost „proiectul Kosovo”. România se numără printre cele cinci state UE care au ales să nu recunoască independenţa Kosovo. Pentru a-şi justifica opţiunea, partea română le-a explicat americanilor că nerecunoaşterea Kosovo de către România îi va conferi un ascendent în ochii sârbilor, ceea ce va permite României să devină un fel de mentor al acestora pe drumul integrării europene. Numai că planul – dacă a existat vreodată un plan coerent – nu a funcţionat deloc. Serbia a rămas un adevărat apendice al Rusiei în Balcani. Atât Comisia Europeană cât şi cancelarul Angela Merkel le-au spus clar sârbilor că nu se pot gândi la aderarea la UE până nu-şi reglementează relaţiile cu Kosovo, cu alte cuvinte până nu recunosc independenţa acestei entităţi. Aşa că politica românească de a susţine simultan nerecunoaşterea Kosovo şi integrarea europeană a Serbiei suferă de fractură logică.
Nivelul investiţiilor americane pe piaţa românească este relativ redus, deşi România îndeplineşte majoritatea criteriilor corespunzătoare „patternului” investiţiilor americane în străinătate, conform unui raport pertinent al lui Petrişor Peiu, realizat pentru Fundaţia Universitară a Mării Negre, de sub egida Academiei Române – AICI
România s-a prezentat însă ca un loc neprietenos faţă de investiţiile americane încă din 1998-1999, când a respins oferta companiei americane Amoco în domeniul exploatării gazelor din rezerva secundară, precum şi în 2004, când manevre oculte au înlăturat compania americană Occidental Petroleum de la licitaţia pentru privatizarea SNP Petrom. A mai fost şi episodul „Bechtel”, care în mod nedrept este dat ostentativ drept un exemplu al „corupţiei americane”, deşi nu se menţionează piedicile pe care acest important contractor al Pentagonului le-a întâmpinat în România.
Nici campania împotriva prospecţiunilor geologice ale companiei americane Chevron, vizând zăcămintele de gaze de şist nu a fost de natură să îmbunătăţească această imagine deloc favorabilă a României, ca destinaţie a investiţiilor americane. Împotriva Chevron s-au mobilizat deputaţi, primari, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, televiziuni de ştiri. Chevron a părăsit România, la fel ca Amoco, Occidental Petroleum, Bechtel, înaintea sa.
Recent a părăsit România încă un investitor american important, şi tot din cauze politice. Fondul de investiţii al Universităţii Harvard din SUA deţinea 33.000 hectare de pădure în România, dar a căzut victimă colaterală conflictului politic legat de firma austriacă Schweighofer. Harvard a preferat să plece şi a vândut pădurea firmei suedeze Ikea.
Pe americani fără îndoială că îi deranjează folosirea sintagmei „Afacerea Microsoft”, pentru desemnarea actelor de corupţie comise în legătură cu achiziţionarea licenţelor de software de către Ministerul Educaţiei din România, mai ales că această sintagmă nu e folosită doar de presă, ci şi de către cei competenţi. Beneficiarii actelor de corupţie nu au fost de la corporaţia Microsoft, ci de la Fujitsu Siemens (FS), care nu este o firmă americană. Pe lângă FS, mai erau în România alte trei firme distribuitoare de licenţe Microsoft, dar autorităţile române, în loc să organizeze o licitaţie cu participarea acestora, au preferat să cumpere direct de la FS, la preţuri umflate. Americanii se întreabă acum dacă nu cumva au de a face cu o nouă manifestare de ostilitate faţă de firmele din SUA.
La întoarcerea dintr-o vizită din Qatar, premierul Victor Ponta a anunţat că a invitat compania „Qatar Airways” să se implice în privatizarea „Tarom” şi a Aeroportului Internaţional „Henri Coandă”. Investitorii americani interesaţi de Aeroportul „Henri Coandă” nu înţeleg însă de ce se duc discuţii netransparente despre posibila privatizare a aeroportului în loc să se facă licitaţie internaţională sau să se scoată pe bursă pachete de acţiuni ale acestei companii. Totodată, aeroportul este un obiectiv de interes naţional strategic, iar preluarea controlului acestuia de către Qatar, sponsorul notoriu al Statului Islamic din Siria şi Irak, şi al jihadiştilor din Libia, ar fi greu de explicat aliaţilor.
Faţă de Germania nu prea am avut nicio politică până acum
Germania este primul partener de comerţ exterior al României, cu 11,2 miliarde euro importuri în România în 2014 şi 10,1 miliarde euro exporturi româneşti în Germania. Aceasta înseamnă însă un deficit de 1,1 miliarde euro anual pentru România. Acest deficit ar putea fi compensat cu investiţii germane în România. Germania ocupă locul al treilea în topul investitorilor străini din România. Numai că investiţiile germane în ţara noastră, se află la un nivel de modest, comparativ cu prezenţa germană din alte state din Europa Centrală şi de Est. Pe primul loc în topul investiţiilor germane din această regiune se situează Polonia, cu 25 miliarde euro iar Ungaria a absorbit circa 20 miliarde euro, în timp ce investiţiile germane în România înseamnă doar 6,5 miliarde euro.
Unul dintre principalele motive al reticenţei investitorilor germani faţă de piaţa românească este de ordin politic. Investitorii germani preferă să investească în ţări unde există bănci germane, ca Deutsche Bank sau Kommerz Bank. Investitorii germani ştiu că prezenţa acestor bănci într-o ţară este şi un semnal politic, care arată că guvernul federal încurajează investiţiile în ţara respectivă. Or, în România nu există deocamdată aceste bănci germane. Deutsche Bank sau Kommerz Bank ar fi putut să intre în România anul trecut, prin cumpărarea subsidiarei din România a băncii austriece Volks Bank, care a fost scoasă la vânzare, dar se vede că nu au fost interesate, sau nu li s-a sugerat acest lucru. Pe de altă parte, este foarte probabil ca nici puterea de la Bucureşti să nu fi făcut demersuri la Berlin, în acest sens.
Principalul dosar de diplomaţie economică este situaţia companiei germane E.On. Gaz, deţinătoarea companiei româneşti „Distrigaz Nord”. Cu ocazia privatizării acestei companii, s-a stabilit un calendar de liberalizare a preţului la gaze, pe baza căruia compania şi-a făcut un business plan când a decis să cumpere „Distrigaz Nord”. Deşi calendarul respectiv a fost inclus în contractul de privatizare, partea română nu şi-a respectat obligaţia, punând în dificultate compania germană. Nici scumpirea acum a preţului nu ar consola foarte mult E.On.Gaz pentru că în UE este tendinţa de scădere a preţului la gaze, iar majorarea preţului de către E.On.Gaz ar afecta raportările europene privind preţul mediu. Partea română nu a putut să prezinte niciun răspuns sau vreo contraofertă pentru E.On.Gaz.
Până când România nu va reuşi să rezolve la nivel politic punctajul din relaţia bilaterală cu Germania, inclusiv problema prezenţei băncilor germane pe piaţa românească, nu se va schimba mare lucru în ce priveşte creşterea investiţiilor germane în România.
Parteneriatul dintre România şi Germania în plan european nu pare să facă obiectul unei abordări sistematice. Reprezentantul unui think tank german de politică externă spunea că, în cadrul UE, România pare preocupată excesiv doar de două subiecte: absorbţia fondurilor europene şi Republica Moldova. Sfatul său era ca România să-şi diversifice sfera de interes, şi să susţină diferite alte proiecte în interiorul Uniunii, vizând integrarea europeană şi alte asemenea aspecte, pentru a se poziţiona ca un stat cu o politică europeană activă. De fapt, prin intermediul unui limbaj diplomatic, politologul german dorea să transmită pe ocolite că ar trebui să susţinem proiectele şi iniţiativele germane în interiorul UE. Berlinul se teme să dea naştere unor abordări de genul „Europa germană în locul Germaniei europene” sau, şi mai rău, unor clişee despre „Hegemonia germană”, ori chiar „Al Patrulea Reich”, cum se vehiculează acum în Grecia şi nu numai. Din acest motiv, Germania doreşte să obţină consensul mai multor state europene în jurul iniţiativelor sale, sau chiar să acţioneze prin „proxies”, dacă este cazul. Cu siguranţă că sunt numeroase teme europene în care România şi Germania au un interes comun, iar într-un asemenea caz, implicându-ne pentru a promova interesele noastre, implicit dăm satisfacţie şi Germaniei, mai ales dacă acţionăm în consultare cu aceasta. O asemenea abordare ar fi benefică pentru România, pentru că presupune şi reciprocitate, adică sprijinul Germaniei pentru iniţiative româneşti. Polonia, bunăoară, a avut marele talent de a prezenta interese naţionale proprii ca pe generoase iniţiative de interes european, şi a reuşit astfel să obţină sprijinul german pentru proiecte de anvergură, ca Parteneriatul Estic de Vecinătate sau Comunitatea Energetică Europeană.
Un studiu de caz: România şi Germania în Republica Moldova
În mesajul său de felicitare pentru Klaus Iohannis cu ocazia câştigării alegerilor prezidenţiale, în mod neobişnuit cancelarul Angela Merkel a inserat şi aprecieri despre rolul României în integrarea europeană a Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, a dat mână liberă românilor peste Prut. Dosarul „Republica Moldova” ar fi fost o ocazie potrivită pentru România să sprijine Germania, promovându-şi în acelaşi timp propriile interese, conform principiului enunţat anterior.
După alegerile din noiembrie 2014 din Republica Moldova, România şi Germania au susţinut fiecare în parte aceeaşi soluţie politică, anume să fie investit în continuare premierul aflat deja în funcţie, Iurie Leancă, iar coaliţia de guvernare să fie alcătuită din cele trei partide pro-europene: PLDM, PDM, PL. Angela Merkel s-a implicat personal în această chestiune. Încă din august 2014, înainte de campania electorală, la Chişinău s-a prezentat cu această temă omul de încredere al cancelarului german, Christoph Heusgen, consilierul său pe probleme de securitate şi politică externă. Heusgen a revenit şi după câştigarea alegerilor cu acelaşi mesaj, în condiţiile în care începea să devină clar că politicienii de la Chişinău aveau alte planuri. Angela Merkel a mai încercat un ultim demers, trimiţându-l la Chişinău pe un al om de încredere, Elmar Brok, preşedintele Comisiei de Politică Externă din Parlamentul European. PLDM şi PDM au ignorat sugestiile venite de la Berlin şi au alcătuit o coaliţie majoritară în parlament cu comuniştii lui Voronin, excluzând de la guvernare PL, al treilea partid pro-european. În locul lui Iurie Leancă, omul susţinut de nemţi, a devenit premier anonimul Gaburici, adus de la o multinaţională din Azerbaidjan, cu diploma de bacalaureat falsificată şi cea de studii superioare obţinută de la o facultate rusească neacreditată din Chişinău. Angela Merkel a fost astfel umilită, mai ales că implicarea sa la Chişinău a fost practic de notorietate publică.
Represaliile Berlinului au fost crunte. Din cauza refuzului de a face reforme al guvernanţilor de la Chişinău, precum şi din cauză că aceştia au furat un miliard de dolari din bănci, destabilizând astfel întregul sistem financiar-bancar, UE a tăiat recent finanţarea pentru Republica Moldova şi, concomitent, a trimis o scrisoare celorlalţi parteneri de dezvoltare prin care le-a cerut ca din solidaritate să facă acelaşi lucru. Aceştia s-au conformat, iar Republica Moldova a intrat în cea mai gravă criză din scurta sa istorie. Director pentru Republica Moldova la Serviciul European de Acţiune Externă al UE este germanul Dirk Schuebel.
Cu toate că Germania susţinea practic un interes românesc, Bucureştiul a lăsat-o în offside pe Angela Merkel. Implicarea României a fost pur formală în problema formării unui nou guvern la Chişinău. Dacă cumva România a ales să facă pasul înapoi şi să o lase singură pe Angela Merkel, fără a stabili acest lucru în prealabil, în înţelegere cu Germania, înseamnă că la Berlin nu mai înţelege nimeni ce vor românii de fapt.
Premisele unui nou început în politica externă românească
Preşedintele Iohannis l-a numit consilier prezidenţial pentru politică externă pe Lazăr Comănescu, care în calitatea sa de fost ambasador în Germania, cunoaşte dosarul bilateral româno-german. În locul lui Comănescu, Klaus Iohannis a numit ca ambasador la Berlin o personalitate de talia lui Emil Hurezeanu. Numirea lui George Maior ca ambasador la Washington înseamnă angajamentul atlantist ferm al României. SUA par să aprecieze această numire. Imediat după anunţul demisiei lui Maior din funcţia de director al SRI, şefii CIA şi FBI au dat mesaje de susţinere pentru Maior.
Relaţia cu Germania ar putea fi reconstruită cărămidă cu cărămidă, într-o manieră potrivită cu personalitatea preşedintelui Iohannis, urgenţa fiind aducerea unei bănci germane în România. Relaţia cu SUA are însă un alt specific. Din păcate, premierul Victor Ponta pare să nu se mai bucure de credibilitate în ochii americanilor. Preşedintele Iohannis este încă o necunoscută pentru ei, deoarece este relativ nou în funcţie şi nici nu s-a arătat până acum ca un politician caracterizat de declaraţii sau gesturi tranşante, din care să se poată trage concluzii. Adică americanii nu prea ştiu „de unde să îl apuce”. În acest context poate ar fi bine ca preşedintele „să ardă etapele”, să dea o lovitură spectaculoasă în planul relaţiilor bilaterale româno-americane.
Sursa: contributors.ro
