TOP STORY: Povestea domnului „România Mare” | Simion Gârlea, unul dintre părinţii, încă în viaţă, ai neamului românesc

Pe 1 septembrie 2015, Simion Gârlea împlineşte 97 de ani, iar pe 2 septembrie omenirea sărbătoreşte 70 de ani de pace, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, război căruia i-a dăruit 1.267 de zile din viaţa ta, pe front şi 2.117 zile în total, petrecute sub arme. La 18 ani a plecat în armată şi s-a mai întors acasă peste 6 ani. „Acasă” nu i-a mai fost însă casa din Basarabia, pe prispa căreia şi-a lăsat părinţii şi fraţii. „Acasă” i-a devenit România, pentru că localitatea natală a rămas prada de război ruşilor.

„Pe 28 iunie 1940, ca urmare a presiunii făcute de ruşi în baza Pactului Ribbentrop-Molotov (n.r., cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, acesta a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul de Externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin. Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina), Raspopeni, satul în care m-am născut, am copilărit şi am învăţat – cu răzeşii lui Ştefan cel Mare – a rămas departe, peste Prutul devenit hotar, care desparte românii de-o parte şi de alta a lui. Ultima dată când am stat acasă a fost între 1 martie şi 1 aprilie 1944. De atunci nu mi-am mai văzut casa natală. Au trecut 71 de ani de atunci şi dorul mă chinuie”, o spune cu lacrimi în ochi eroul Simion Gârlea.

Îşi dă ochelarii jos, pare că vrea să-şi şteargă ochii împăienjeniţi de lacrimi şi emoţii datorate retrăirii unuia dintre cele mai grele momente ale vieţii sale, dar nu o face. Este un bărbat demn, puternic, trecut printr-un război. Şi-a văzut prietenii sfârtecaţi pe front, a supravieţuit drumului de patru luni parcurs pe jos, din Cotul Donului până în România, şi-a lăsat familia refugiată în zona Sibiului şi a plecat să-şi facă o viaţă în Sud, în Teleorman.

A plâns de dorul tatălui trimis în lagăr în Siberia. I-au murit în braţe o soţie căreia îi scrie şi acum poezii de dragoste şi dor, dar şi un fiu. Este mult prea încercat de viaţă pentru a plânge în faţa mea. Se uită în jur, căuta unul dintre cele 30 de caiete de jurnal în care scrie zilnic. Gata, a depăşit emoţiile. Nu a plâns. Deşi îi tremura uşor mâna, reuşeşte să-mi scrie un autograf pe prima pagină a cărţii scrise în 2009, „Din viaţa unui basarabean”, într-o caligrafie perfectă, aşa cum puţini dintre noi, generaţia Facebook dependentă de touch screen, am putea să o facem. Îmi vine să-l îmbrăţişez, dar mă abţin. Impune respect. Nu-i tocmai bătrânelul Moş Crăciun pe care îl smotocesc copiii mai mici şi mai mari, ca pe o jucărie de pluş. Are 97 de ani, dar este un bărbat care intimidează, impune respect şi nicidecum milă. Vorbeşte încet, calm, îţi captează total atenţia, aproape că nici nu mai respiri când îl asculţi povestind, de teamă să nu rupi vraja.

În amintirile sale rosteşte date exacte, locuri, nume. Te poartă în timp, îţi transmite emoţie. Ai impresia că vizionezi un documentar, dar din când în când te uimeşti singur, în mintea ta, privindu-l şi conştientizând că în faţa ta se află un om care povesteşte despre el vine din timpul acela. I-a decriptat mesajele trimise prin Enigma (n.r., maşina electrică pe rotor „Enigma” a fost folosită de germani pentru transmiterea de mesaje codate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), a fost gata să-şi dea viaţa la ordinele lui, a ridicat baioneta în numele lui, a stat ascuns în tranşee, i-au explodat bombe lângă ureche, a traversat Nistrul îngheţat şi a căzut în genunchi când a ajuns pe pământul patriei pe care l-a sărutat şi i-a jurat credinţă pe viaţă. Şi pe moarte.

Acest om se află înaintea ochilor tăi, supravieţuitor al unor întâmplări fascinante, al unei vieţi de-o duritate extremă, te priveşte în ochi şi-ţi spune că îşi va ruga stră-strănepoţii să te caute pe Facebook. Emoţia este copleşitoare!

Crede că l-au scăpat de moarte credinţa în Dumnezeu, corectitudinea, bunătatea şi sfaturile înţelepte al unor oameni remarcabili pe care Cel de Sus i-a scos în cale, spre a-i fi îngeri păzitori.

„Pe 6 septembrie 1942 am plecat cu trenul, din Constanţa, pe frontul din Răsărit. În vagoanele platformă erau căruţele care aveau coviltirul acoperit cu rogojini din papură. Atunci, legăturile telefonice erau asigurate prin cablu, care era pe role şi se întindea pe câmp de la locul de comandă până la posturile de observaţie din linia întâi. Se dădea la manivelă la aparatele de telefon. Puteţi să faceţi o comparaţie cu vremurile acestea, cum a fost atunci şi unde a ajuns astăzi tehnica”, îmi spune şi se uită la telefonul meu inventat de Steve Jobs, pentru a cărui funcţionare doar ating ecranul…

S-a adaptat vremurilor, n-a avut încotro, însă le simte din ce în ce mai străine…

„Am adunat prea mulţi ani. Uneori aş vrea să se termine totul, să merg să mă întâlnesc cu soţia mea (n.r., Marioara a murit în anul 2000, la 74 de ani, din cauza cirozei hepatice), omul care a pus punct greutăţilor din viaţa mea. Am trecut, de-a lungul vieţii, prin clipe incredibil de grele şi de urâte, dar în momentul în care am cunoscut-o pe Marioara şi m-am mutat la Vităneşti, în casa ei, tot ce a fost greu s-a sfârşit. Sufletul mi-e plin de gânduri care îmi răscolesc sufletul zbuciumat şi plâng. Lacrimile curg şi udă hârtia pe care îi scriu şi acum poezii. Draga mea soţie, nu te pot uita, Domnul să te aibă în pază şi aşteaptă-mă, că am să vin şi eu, când am să sfârşesc zilele pe care le mai am de trăit!”, sunt cuvintele pline de emoţie ale domnului Simion Gârlea, care şi acum, la 97 de ani, îşi scrie zilnic gândurile pe foaie. Multe dintre ele sunt poezii pline de dor şi durere pentru femeia care i-a fost alături 55 de ani. Prin poeziile în care îşi pune cele mai intime gânduri spune că îşi alină dorul de ea.

De satul natal însă, Răspopeni, din Basarabia, şi de dorul căruia i se împăienjenesc ochii de lacrimi, pentru că nu l-a mai călcat de 70 de ani, îşi aminteşte de câte ori vede tricolorul pe care îl ţine în faţa casei. Doar aşa simte că viaţa sa a avut un rost, că toate chinurile care i-au măcinat tinereţea nu au fost în zadar. Bucata aceea de pânză colorată în roşu, galben şi albastru reprezintă sensul şi scopul trecerii sale pe pământ.

Cu greu îşi mai găseşte locul în această lume. I se par vremuri grele, mult mai grele decât timpurile din care vine el. Îmi spune că a trecut prin războaie, că era foamete, şi sărăcie, dar chiar şi aşa, îi pare că acum este mult mai greu de trăit. „Tinerii nu au unde munci, mulţi termină şcoala şi nu au încotro s-o apuce, statul nu le oferă nici un sprijin. Ce să facă? Din ce să trăiască dacă nu au unde munci? Mi se pare că li se pun beţe-n roate, că li se taie orice şansă de a face ceva cu viaţa lor. Şi-apoi cum să se mai căsătorească, să facă familii, copii? Din ce să trăiască? Ce să mănânce? Cum să facă faţă traiului zilnic? Şi când eram eu tânăr era greu, ne chema la război, ne lăsam acasă familiile şi plecam cu gândul că poate nu-i vom mai vedea vreodată. Dar mă simţeam mai respectat de societate şi de Stat ca acum! De bine, de rău, aveam un loc de muncă. După ce m-am întors de pe front mă aştepta un loc de muncă. Aşa am şi ajuns aici, în Teleorman. Am trăit sub Ferdinand,  Mihai, Carol al II-lea, iar Mihai, Gheorghe Gheorghiu-Dej (mai înainte a fost Petru Groza), Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, 10 ani cu Traian Băsescu și ultimul, Klaus Iohannis, dar parcă nu a fost niciodată atât de rău ca acum! Un lucru am învăţat, din lupta mea pentru supravieţuire, în lungul drum spre casă, la finalul războiului: oamenii simpli, din pătura de jos, sunt mult mai buni decât conducătorii lor! Ţăranii ruşi, săraci, dar cu suflet bun, nu ne-au lăsat să murim de foame şi de frig. Ne-au primit în casele lor şi ne-au dat o bucată de mămăligă, deşi nici ei nu aveau şi chiar dacă noi, în război, luptasem împotriva lor. Ne-au hrănit mâinile unor oameni care pentru noi erau duşmani, pe front. Dar noi îndeplineam doar nişte ordine şi răfuiala era între conducători, nu între oamenii simpli. Iar ei au înţeles asta! Şi acest lucru se întâmplă, în general, oriunde. Populaţia de jos este infinit mai bună şi mai curată la suflet decât oamenii care o conduc!”.

Autorităţile sunt surde la mesajele pe care Simion Gârlea le-a trimis de-a lungul anilor. A cerut respect pentru el şi pentru zecile şi sutele de camarazi care au pierit pe fronturi de război, în lupta lor pentru ceea ce se numeşte astăzi România. „Eroii Revoluţiei din 1989 sunt omagiaţi mereu la televizor, în fiecare an, dar veteranii de război au fost aruncaţi, cumva, la marginea societăţii. Nimeni nu-şi mai aminteşte ce au făcut pentru patrie, pentru întregirea hotarelor ţării, pentru a avea pământul pe care călcam acum. Doar popa îi mai aminteşte, câteodată, de ziua Înălţării. Veteranilor de război nu doar că li s-a aruncat o pensie mizeră, bani cu care ar putea muri de foame, ca să nu mai vorbesc de plata medicamentelor… Nu mai spun de bani, dar măcar respect să aibă din partea Statului. Să li se prezinte onoruri cât sunt încă vii, dar mulţi nu le primesc nici atunci când închid ochii…”.

Are o pensie mizeră, bani care unui parlamentar nu i-ar ajunge să ia un prânz decent la unul dintre restaurantele de pe malul Herăstrăului, însă Simion Gârlea are norocul de a nu fi singur pe lume şi nici măcinat de boli. „Tare sunt curios dacă unul dintre cei care iau hotărâri pentru ţară în numele nostru ar putea trăi cu banii pe care mi-i dă mie Statul. Le-am şi trimis numeroase scrisori, dar nu am primit răspuns“, spune cu vocea tremurândă eroul condamnat la umilire, foamete şi moarte de Statul pentru temelia căruia a luptat.

„Speranţa şi răbdarea s-au alăturat,

Iar greutăţile le-am suportat.

Că dacă nu ar fi fost aşa

Viaţa mea se termina.

Cu toate că mulţi ani s-au adunat

Şi prin multe locuri am umblat,

Numai cu răbdare am câştigat

Şi cu speranţa care m-a ajutat.

De aceea pot spune la orişicare

Răbdare, răbdare, cât mai multă răbdare,

Iar speranţa să nu lipsească

Că ea e mană cerească“, Simion Gârlea.

„Pe 25 ianuarie 1944 am fost concentrat la Divizia a 9-a Infanterie Constanţa, unde, la insistenţele maiorului Spanoche Ion, am lăsat mitraliera şi am luat în primire arhiva, cifrurile secrete şi maşina de descifrat Enigma. O activitate încordată, plină de răspundere. Atât cât a durat războiul din Vest, multe nopţi au fost albe pentru mine, din cauza răspunderii care mă apăsa. Un ordin cifrat şi transmis mai departe putea să ducă la pierderea luptei, la moartea multor camarazi, la trimiterea mea în faţa plutonului de execuţie. Dumnezeu a vrut ca misiunea mea să se termine cu bine!“

„Cea mai frumoasă zi de război a fost ziua de miercuri, 25 octombrie 1944, când jandarmul Ioniţă Bosan a înălţat steagul tricolor şi a pus bornele în locul în care se aflau din septembrie 1940. După patru ani şi două luni de robie, nordul Ardealului era eliberat!“

„La Carei e sărbătoare/ Ostaşii români au eliberat/ Ardealul îndoliat/ De unguri luat/ Pe o clădire sus/ Tricolorul a fost pus/ Ca toată lumea să ştie/ Că Ardealul nu mai este în robie./ Fâlfâie tricolorul în vânt/ Semn al unui legământ/ Că ţara o vom apăra/ Având tricoloul alăturea.“

Sursa text / foto: puterea.ro