13/15 iunie 1990 | După un sfert de veac

Batalioanele de mineri al căror eroism muncitoresc este elogiat de Ion Iliescu însuşi, sosite în zilele de iunie 1990 în Bucureşti spre a lichida cuiburile reacţiunii, întruchipează, în brutalitatea lor sanguinară, ideologia fesenistă: un aliaj de resentiment, luptă de clasă şi pasiuni tribale. Iunie 1990 nu este un accident, nu este acel detaliu irelevant pe care Ion Iliescu încearcă, până astăzi, să îl elimine din biografia sa politică. Iunie 1990 este expresia leninismului impenitent care i-a animat pe conducătorii FSN în acele zile teribile.

Iunie 1990 nu este un act de violenţă gratuit, ci opera unui angrenaj sudat ce reuneşte servicii secrete, forţe de represiune şi activişti politici. În România lui Ion Iliescu,plebiscitat ca şef de stat pe 20 mai 1990, totul se ordonează în funcţie de o schemă intelectuală desenată în avans. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Brutalitatea statului este o opţiune deliberată. Statul român apără interesele celor care se dedică păcii,liniştii şi ordinii. Toţi cei care nu aderă la clauzele acestui nou contract politic sunt socotiţi inamici. Exterminarea lor nu este doar posibilă, dar şi legitimă.

Ca orice autentic leninist, Ion Iliescu a respins,cu tenacitate,viziunea unei comunităţi plurale. De la “agitatorii” din Piaţa Universităţii la partidele istorice, cei care se opun României pilotate de FSN sunt parte a complotului ce destabilizează şi ameninţă fiinţa statului. Propaganda media, ( o parte dintre numele canonice ale presei post-comuniste îşi fac acum imunda lor ucenicie) este destinată să afirme preeminenţa urii. “Drogaţii’ şi agenţii străinăţii sunt corpurile ce se cer expulzate din sânul naţiunii. Orice reconciliere cu duşmanii este inacceptabilă.

Din leninism, ca teoremă totalitară, decurge şi opţiunea din iunie 1990. Resuscitată, lupta de clasă este instrumentul de care regimul FSN se serveşte, spre a cimenta unitatea întregului popor.Memoria perioadei postbelice,dominate de teroare şi de cenzură, este vie: Ion Iliescu sau Silviu Brucan sunt socializaţi în acest mediu ce defineşte critica ca pe o crimă reacţionară. Iunie 1990 intervine spre a clarifica, definitiv, soarta unei opoziţii incomode şi ilegitime. Devastările sediilor partidelor democratice consacră triumful FSN. Asemeni antecesorilor lor comunişti, ei îşi marchează victoria prin aceste devastări şi maculări simbolice.

Moştenirea lui iunie 1990 este această pată de sânge ce colorează istoria României. Legatul său este ratificarea contractului fondator pe care se bazează regimul Iliescu: etatism, amnezie, corupţie, paternalism. Iunie 1990 lasă în urma sa un spaţiu public desfigurat şi acordă violenţei un loc central în imaginarul social. Cele două Românii se nasc, atunci, în acele zile de iunie, când românii zâmbitori şi frumoşi aplaudă, pe bulevarde, pe minerii aureolaţi de izbânda lor. Fotografiile şi filmările de atunci reconstituie un chip, chipul urii. Este efigia însăşi a unei Românii diforme şi guturale, România peste care Ion Iliescu tronează, ca un semizeu leninist. Spre el se îndreaptă privirile decerebrate ale compatrioţilor noştri. Iunie 1990 este adevărata apoteoză a lui Ion Iliescu.

Sursa: lapunkt.ro