TOP STORY: Din mahalaua Teilor pe marile scene ale Londrei | Incredibilul drum al Alinei Șerban, actriță romă

A absolvit UNATC. A fost bursieră la New York. A făcut un master la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA). A fost studenta română a anului 2012 în Marea Britanie. A scris două piese de teatru. Ambele s-au jucat cu succes la Londra. A jucat alături de cel mai in vogă actor britanic al momentului, Benedict Cumberbatch.  Alina Șerban a plecat din mahalaua Teilor pentru a cuceri lumea. Lupta continuă.

Alina Șerban, douăzeci și șapte de ani, actriță. Am întâlnit-o prima dată cu destul de mulți ani în urmă la Green Hours. Ea era pe scenă. Își juca propria piesă  – “Declar pe propria răspundere”. Eu eram în public – ziarist și atunci. Piesa era despre ea, despre viața din mahalaua Teilor, despre dramele din familie, despre ce înseamnă să fii rom în România. Am vrut să îi iau un interviu. Nu mai știu ce s-a întâmplat și nu i-am luat. Era probabil anul 2011.

Doi ani mai târziu, să tot fi fost februarie sau martie 2013, am aflat – cum? – că joacă “Declar pe propria răspundere” la fostul ei liceu. Era un liceu cu profil mai degrabă industrial, situat tocmai în Dămăroaia, în – așa cum ar scrie poetul Mircea Dinescu – “această Siberie a Bucureștiului”. După spectacol, urma și o dezbatere despre discriminare. Eram convins că de data aceasta voi reuși să o intervievez pe actriță sau măcar să o complimentez pentru curajul de a fi ea însăși. Din nou, a intervenit o situație și n-am mai stat de vorbă.

A treia încercare. Abia a început 2015. Peste o zi va fi Sfântul Ion, iar Alina va fi aniversată, căci o cheamă și Ioana. E ultima ei zi în țară înainte să se întoarcă la Londra. Ne întâlnim în separeul unei cârciumi din Piața Lahovari. La separeu ca să nu fie fum de țigară. Nu suportă fumul de țigară.

Îmi povestește noua ei viață – în 2011 a plecat la Londra să facă un master și nu s-a mai întors niciodată de tot. A absolvit masterul la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA). În 2012 a primit din partea Ambasadei noastre premiul cuvenit celei mai bune studente românce din Marea Britanie. Trebuia să ajungă la Edinburgh, în Scoția, să îl ridice, dar n-a avut bani (nouăzeci de lire) să meargă, pentru că, vedeți dumneavoastră, între timp Alina Șerban muncea la negru pentru a supraviețui.

Ea a terminat și UNATC-ul. Ea a avut cândva și o bursă la New York. Acolo, în State, a și început, de altfel, să scrie “Declar pe propria răspundere”. Apoi, în Regat, a urcat pe cele mai importante scene londoneze, a ținut un discurs la LIFT, prestigios festival de teatru din capitala Marii Britanii, a mai vorbit în fața a peste două mii de oameni în Royal Albert Hall.

În noiembrie 2013, juca la Londra în două piese scrise de ea – “Declar pe propria răspundere”, varianta în engleză –  și “Home”. Pentru “Home”, spectacol în care se produc cinci actori, a fost și regizor și actor și PR. Nu e însă chiar așa ușor să te impui ca artist român la Londra. Între timp, continuă să lupte pentru supraviețuire. Acum lucrează pentru un serviciu social al clubului de fotbal Tottenham Hotspur și caută încă să răzbească.

Andrei Crăciun, ziarist.

Alina Șerban, actriță. Dar eu te-am  mai văzut, nu-i așa?

Da, am fost de două ori la spectacolul tău – “Declar pe propria răspundere”, o dată chiar când ai jucat în liceul tău. Am venit să te scriu.
Da, îmi amintesc. Doamne, în ce fel a fost discuția de după… Îți mai amintești?

Da, a fost groaznic.
Așa e, a fost groaznic. Cum căutau toți să se discuple și eu încercam să le spun că nu e vorba despre școala aia, că vorbim despre altceva. “Eu sunt țigancă, și doamna profesoară nu mă discrimnează…”. Și profesoara: “Vedeți, vedeți?!”. What the fuck?!

Asta a fost acum doi ani, cam așa.
Da, simțeam că mă taie pe mațe cum se vorbea acolo. Copiii nu știau să întrebe pentru că profesorii nu îi lăsau. Groaznic! Groaznic!

Care e treaba cu tine, Alina Șerban?
Care e treaba cu mine? Sunt multe treburi cu mine. Eu sunt super-nuanțată.

Hai să te întoarcem pe toate fețele.
Așa ar trebui.

Câți ani ai?
Am douăzeci și șapte de ani.

Nu mai ești nici tu la prima tinerețe… Cum e viața ta la douăzeci și șapte de ani?
Acum începe să devină frumoasă.

Și până acum?
N-a fost neapărat urâtă, dar de-abia acum răsare soarele pe strada mea și a familiei mele. Pot să mă gândesc și eu la lucruri care altora li se par normale – uite, să am și eu camera mea, ce înseamnă să ai intimitate, niște lucruri decente. Abia încep să le înțeleg, nu să le am – să le înțeleg. Nu am casa mea în Londra, dar am camera mea.

A fost lung drumul până aici?
Prea lung.

Stai cu chirie acolo?
Da, în “The Red House” (n.m. – “Casa Roșie”). Are nume de bordel, dar nu este bordel, e un fost cămin de bătrâni, asta e faza.

Stai de mult acolo – în “Casa Roșie”?
De vreo trei ani.

Unde e amplasată? Pe ce linie de metrou?
Linia albastră. Albastru închis. În Park Lane.

Cum ai ajuns tu la Londra?
Am zis să dau la un master să văd dacă intru. Și am intrat.

Ai făcut doi ani de master sau doar unul?
Unul singur. Dar au fost, de fapt, doi ani într-unul.

Și ce ai studiat?
Teatru. Tehnicile – post Stanislawski. Am învățat cum poate un actor să își folosească tot corpul – “physical theatre”. Nu prea există un termen românesc pentru asta – nu aș putea traduce “teatru fizic”.

Și ai avut o bursă sau ceva? De unde bani să studiezi în Londra?
Am avut mii de burse. Prietene, n-am avut o liră de la mine când am plecat în Anglia!

Povestește!
Am avut și o bursă de la Fundația “Dinu Patriciu”, pentru care era clauza că trebuie să mă întorc în țară, dar nu s-a mai ținut cont de asta. Oricum, nu luam bursa dacă nu era vorba de Royal Academy of Dramatic Art. Trebuia să fie, clar, o școală de top, altfel nu primeam nimic. Ajung acolo, numai că eu nu aveam bani decât pentru un semestru. Și trebuia să plătesc echivalentul a patru semestre. Și mă tot suna unul de la Fundație: domnișoară, aveți toți banii necesari? Eu ziceam că am, că dacă nu trebuia să dau înapoi și ce luasem – bani care îmi ajungeau, ți-am zis, doar un semestru.

Și cum ai reușit să rămâi totuși acolo?
Am avut la un moment dat în București un spectacol pentru trei sute de oameni. Și au venit mai mulți oameni cu funcții, politicieni și așa. Toți promiteau că mă vor ajuta. Eu eram: “Sigur, sigur”. Printre ei era și ambasadorul Franței. Și el mi-a promis că va face ceva pentru mine. A scris o recomandare pentru o bancă. Și la un moment dat m-au sunat de la bancă și eu eram tot speriată și nu voiam să vorbesc cu străinii – “Nu, nu, nu, nu am bani pe telefon…”, ceva de genul ăsta. “Domnișoară, suntem de la banca-cutare și v-am sunat la sugestia domnului ambasador să vă transmitem că vă dăm noi suma de care aveți nevoie”. Și eu: “Poftim?! Poftim?! Stați un pic…”.

Nu pe degeaba, bănuiesc. Trebuie să îi dai înapoi, cu o dobândă preferențială sau cum?
Culmea e că nu trebuie să îi mai dau înapoi. A fost pur și simplu o sponsorizare.

Cât costa un an?
10.000 de lire. Doar școlarizarea.

Fără cazare și astea.
Nu mai rețin cât era şi cazarea.

Nu trebuia să și muncești ca să te întreții?
În momentul acela era complicat, n-aveam nici permis de muncă, după aceea oricum am simțit din plin ce însemna să fii român în Marea Britanie… De la 1 ianuarie 2014, de când au primit românii drept de muncă, e mult mai bine, nici nu se compară!

Când se întâmpla asta?
2011-2012. În 2012 am terminat cursurile.

Și nu te-ai mai întors în țara noastră de atunci?
Eu tot timpul mă întorc, mai am câte un spectacol…

Dar să locuiești, nu.
Nu. Am rămas acolo.

Ți-ai făcut un rost în Londra? Ai camera ta…
Mi-am țesut cât de cât niște conexiuni mici în care mai găsesc un sentiment de apropiere, știi? Îmi iubesc cartierul am găsit un centru comunitar pentru copii unde știam că am un spațiu de repetat pe gratis. De câte ori am avut nevoie să vorbesc cu cineva, am avut cu cine acolo. Îți dau un exemplu: la un moment dat, a trebuit să pregătesc un speech pentru două mii de persoane și știam că majoritatea vor fi copii, așa că eram speriată…

Cu ce ocazie?
Îți voi povesti. Stai să termin asta: mă gândeam de unde fac eu rost de niște copii, de aici, cu care să vorbesc. Și am fost acolo, la centru, și le-am luat interviuri copiilor, ca să nu plictisesc în discurs, ca să nu fiu “boring”. Și mai e un centru, tot în cartier, unde sunt emigranți și datorită poveștilor pe care le-am ascultat acolo am scris a doua mea piesă de teatru.

Alina Șerban scrie o piesă despre cuvântul “ACASĂ”

Ai o piesă despre emigranți?
Despre ce înseamnă “acasă”. Am luat cuvântul “home” și m-am gândit la tot ce înseamnă el. Acasă în sensul de iubire,  dar și de siguranță. Am vorbit cu un tip din Somalia care a trebuie să plece din țara lui și care mi-a spus că în Londra se simte în siguranță. E fericit că nu i se întâmplă nimic, dacă merge cu autobuzul sau pe stradă, e liniștit că nu o să îl împuște nimeni. E varianta lui de “acasă” în Londra. Poate nu și a mea. Am mai luat cuvântul “acasă”și ca posibilitate de a face ceea ce îți place, inspirată de o altă tipă.

Cum ai numit piesa?
Chiar “Home”. “Acasă”.

Și ce destin a avut “Home”?
Destul de frumos. Eu după ce am terminat școala, eram foarte rău, fiindcă n-aveam permis de muncă, am lucrat la negru. Am avut niște experienţe, știu ce înseamnă să fii emigrant în Londra. Am spălat vase, am făcut tot ce fac emigranții. Și în situația mea de atunci, o profă de la școală mi-a trimis un e-mail prin care mă anunța că există o competiție – “Stories of London” -, și mă îndemna să particip. În același timp eu am câștigat un premiu de la Ambasada României în Marea Britanie.

Ce premiu?
Titlul de cea mai bună studentă română din UK (n.m. – United Kingdom – Regatul Unit). Eu voiam foarte tare ca o fată romă să câștige și de asta m-am înscris. Premierea pica într-o perioadă foarte tristă, când n-aveam ce să mănânc. Vindeam hotdog. Și primesc un telefon: “Domnișoara Alina Șerban, felicitări ați câștigat…”. “Și eu eram… Mulțumesc. Cu ce vreți: cu pui sau cu vită?”.

Cum arăta premiul ăsta?
Era un fel de geam, așa, transparent. Scrie pe el “Doamna Alina Șerban”. Doamnă, OK, dacă așa vreți voi, nicio problemă. În fine, mă bucur, foarte bine că am fost eu aleasă, că se tot spune că romii fac o imagine proastă. Și îmi doream să câștige o fată romă premiul de cea mai bună studentă româncă din UK, chiar îmi doream mult asta.

Îl mai ai?
Da, l-am păstrat, îți dai seama. Și cu premiul ăsta în ghiozdan mă duceam eu la un spital să implor, să mă pun în genunchi, să mi se dea un job – să fac curățenie în spital…

Erai într-o situație foarte grea. De ce n-ai luat varianta să te întorci în țara ta?
Maică-mea îmi tot zicea să mă întorc. Dar acasă, ce? Ce mă aștepta? Eu nu aveam o casă aici, nu aveam la ce să mă întorc.

E o diferență între a nu avea o casă aici și a nu avea o casă în Londra?
E o mare diferență între mine și ceilalți de vârsta mea, pentru că ei puteau, cumva, să zică oricând: mamă, tată, ajutați-mă. Eu nu aveam șansa asta. Eu nu puteam să apelez la nimeni. Și mă gândeam că n-am nimic de pierdut.

Aici, care e situația familiei tale?
Prefer să vorbesc mai mult despre mine. Acum, lucrurile sunt bune. Mama e OK, mă bucur foarte tare că putem fi împreună când vin în țară. Soarele a răsărit și pe strada noastră. Are și o cățelușă.

Cum o cheamă?
“Păpușa”.

Stați tot în mahalaua Teilor?
Nu mai. Și îți zic – mergeam cu premiul ăla în ghiozdan…

Și ziceai – uite, sunt și eu cineva…? Sau cum?
Nu, nu, a fost o întâmplare că aveam premiul la mine. Fac o paranteză – conferința la care se decernau premiile fusese în Edinburgh. Nu ți se plătea drumul să te duci. Și eu lucram la un restaurant – care avea chioșcul cu hotdog, o chestie cu fructe, și restaurantul propriu-zis. Aveam mult de muncă și n-avem decât o zi liberă la două săptămâni. O tipă din Pakistan cu care eram eu prietenă mă tot îndemna să mă duc la Edinburgh. Îi spuneam că n-o să investesc banii ăștia să merg în Scoția ca să ridic premiul.

Premiul n-avea și o componentă financiară.
Nu. Era doar simbolic.

Cât costa călătoria?
Peste nouăzeci de lire.

În cât timp făceai nouăzeci de lire?
Eu lucram la negru și asta înseamnă jumătatea minimului pe economie pe oră. Minimul e șase lire pe oră. Eu luam trei lire pe oră.

Treizeci de ore de muncă.
Și eu n-am vrut să mă duc, nu mi se părea corect că ambasadorului i se plătește drumul până în Edinburgh și mie nu. Și în ziua în care mă duceam eu la spital să solicit job-ul ăsta de femeie de serviciu m-a sunat o tipă disperată. “Te rog, Alina, dacă nu poți să vii la Edinburgh, măcar să ne vedem să îți dau premiul”. Și ne-am întâlnit în față la un McDonald’s. Mi l-a pus în brațe și asta a fost. D-asta îl aveam cu mine.

Nu te-ai mai dus în Scoția.
Normal că nu. Cum să dau nouăzeci de lire pe chestia asta? Nu știu cum a venit vorba cu doamna aia de la spital – mă întreba ce am învățat în Anglia și așa, și îi arăt premiul ăsta. Mi-a zis că nu poate să îmi dea un job fiindcă sunt româncă și astea sunt legile. Eu muncisem deja de două săptămâni fără oprire, îmi răsărise și părul alb, eram şi foarte palidă. Și doamna mi-a pus o hârtie de cincizeci de lire în mână, când să plec. M-a făcut să plâng. Mi-a zis că are și ea o fată, că știe că sunt greutăți, și că nu mă lasă să ies pe ușă fără banii ăștia. Și ne-am certat… că eu nu voiam să accept.

Ce ai făcut cu cele cincizeci de lire?
Dar cine își mai amintește?

Dar i-ai luat.
Păi, puteam să plec altfel de acolo?

“Omul nu refuză niciodată bani, e ceea ce ne separă de animale”. Jerry Seinfeld.
(râde).  Ideea e că plecam de acolo și, așa palidă, văd la un moment dat un tip care stătea lângă un panou – era ceva cu cancerul la sân. Și tipul avea o coafură rasta. Îi spun că n-am bani, dar că mi-ar plăcea să fac voluntariat pentru ei. Și eu eram: “Nici nu cred că pot să voluntariez în țara asta, dar în fine”. Am stat de vorbă două ore, tipul mi-a propus să lucrez pentru ei, eu i-am spus că mi-ar plăcea, dar că sunt româncă și… “Nu, nu, nu, trebuie să te avem în echipă!”. Și tipul ăsta lucra pentru serviciile sociale oferite de clubul de fotbal Tottenham Hotspur. Îmi arăta sigla clubului și mă întreba: “Recunoști asta?”. “Ăăă, nu”. Habar n-aveam despre fotbal. Nici acum nu ştiu. Eu i-am zis îngerul meu rasta. Așa am ajuns să lucrez pentru Tottenham Hotspur.

Cum îl cheamă pe îngerul tău rasta?
Robert din Mauritius.

Ați rămas în relații?
Bineînțeles. Problema cu job-ul ăsta e că, la fel ca în România, se muncește pe bază de proiecte. Lucrezi cât ai finanțare. Am lucrat în 2013 la o campanie de conștientizare asupra cancerului, după care iar am rămas fără job. Și după aia, îngerul meu rasta a vorbit la o altă organizație și mi-a găsit iar de muncă…

Și piesa ta “Home”? Ce s-a întâmplat cu ea?
A fost foarte tare. În ziua aia când mă duceam la spital, chiar atunci, am început să scriu, cu muci, o scrisoare Reginei.

Și ce îi scriai Reginei? Nu i-ai trimis-o?
Încă nu.

Și cum era? “Dragă Regină…”
(începe să spună în engleză – n.r.) Dragă Regină, sunt fericită că ai posibilitatea să mă întâlnești. Ar trebui să mă întâlnești pentru că sunt specială. Dragă Regină, visez să am o asigurare medicală, vreau să-ți plătesc taxe, de ce faci ca toate astea să fie atât de greu de îndeplinit? (…). Era o scrisoare de suflet, la supărare, așa. Cu scrisoarea asta am câștigat concursul “Stories of London”. Și premiul a fost că am putut să pun “Home” într-un spațiu cultural extraordinar. Deodată, eu, o simplă fată care abia terminase școala acolo, aveam ocazia să-mi pun piesea…

Jucai doar tu în spectacol?
Nu. Eram cinci actori.

Erau monologuri?
Nu. Eu am vrut să fac un fel de puzzle între povești și să punem și situații absurde din Londra. O combinație mică de “physical theatre”. M-am distrat foarte tare punând piesa asta. De la un moment dat, eu trebuia să iau deciziile pe regie, pe text și să mai și joc. Mă gândisem că poate ar fi mai bine să nu mai joc. Dar o tipă mi-a zis că fără energia mea înăuntrul spectacolului nu se poate, că trebuie să fiu înăuntru ca să îi trag pe toți. Avea dreptate, cred. Am avut un spectacol la care s-a stat la coadă. Mie nu-mi venea să cred că piesa mea place atât de tare. Reacția publicului era foarte bună – râdeau foarte tare. Și m-am speriat: “Wow! Am scris o comedie!”. I-am pus să-mi dea și feedback, să-mi scrie pe o hârtie ce înseamnă acasă pentru ei. Și am acasă un teanc de hârtii cu ce înseamnă acasă pentru spectatorii mei. Chiar, ce înseamnă “acasă” pentru tine? În trei cuvine.

Patru cuvinte: unde ai ce mânca. E o întrebare grea. Dar pentru tine? Ce îți ziceau oamenii?
Să mănânci semințe, să stai cu picioarele ude și să te joci în stradă, d-astea, basic. Am vrut să văd dacă piesa prinde. Și a prins, a fost un succes.

În România n-ați jucat-o?
Nu.

De ce? E prea londoneză?
Nu, pentru că piesa asta ar merge oriunde, fiind despre “acasă”. Dar îmi e foarte greu să organizez totul singură.

Ceilalți actori din ce țări sunt?
Aveam nevoie de un tip ca să arate ca și cum ar fi din Somalia, am găsit un băiat, crescut în Londra, dar nu știu exact ce rădăcini are, mai e un tip din Guinea-Bissau, o tipă din Mexic și un băiat din India.

Exotici.
Da, pentru că ideea e că acolo chiar așa suntem. De fapt, eu mi-am ales actorii după ce am scris textul, gândindu-mă la cine s-ar potrivi.

Și publicul era de aceeași natură? Emigranți?
Tot felul de oameni.

Și de ce au venit? Ai promovat-o sau…?
N-am promovat-o foarte mult. Pur și simplu – din om în om.

Ai câștigat și bani cu ea?
Nu. Non-profit. Trebuia să muncesc pentru ca să pot merge mai departe.

Când ați jucat-o ultima dată?
Noiembrie 2013. E bine că am lăsat-o pentru o vreme, pentru că vreau să mă întorc la textul ăsta. Pentru mine, nimic nu e finisat. Orice în artă poate fi îmbunătățit. Mai cu seamă piesa asta. Acum că știu că ar merge, că are potențial, vreau să mă reapuc de ea. Acum vreau să aplic la un festival RADA Graduates. RADA promite în aplicație că m-ar ajuta și la producție dacă aș câștiga.

Unde s-ar juca?
La Royal Academy.

Te-ar vedea oameni acolo? Ar fi o rampă de lansare?
Este. Pentru că acolo am jucat și “Declar pe propria răspundere”, varianta în engleză.

Și cum a prins?
Foarte bine. Nu m-am așteptat. Au fost mulți pași până să mă prind eu că merită. Aveam emoții că mă vor asculta pe mine oamenii atâta timp, în engleză, cu accentul meu și așa. Apoi nu știam dacă ei ar fi interesați de subiectul ăsta – să vorbesc eu de cartierul Tei în Londra…

Au și ei mahalalele lor
M-am prins treptat că ar merita. Până când nu m-am văzut cu vreo cinci regizori și am vorbit cu ei, nu eram sigură că merită.

Te temeai.
Am jucat la Festivalul lor la RADA. Și am fost văzută și invitată să joc și în alt spectacol. Și era mișto că în noiembrie 2013 aveam două piese de-ale mele jucate în Londra cu sala plină. Nu-mi venea să cred. A fost foarte greu. Dar e minunat. Pentru orice artist.

Tu aveai exercițiul din România. Ai jucat mult “Declar pe propria răspundere”.
Nu era vorba de joc. Era vorba că o luasem de la zero, m-am dus într-o altă țară, nu cunoșteam pe nimeni, n-aveam niciun contact. Era o altă lume. Am oprit să mă opresc din a compara pentru că nu-mi folosește la nimic.

Care ar fi diferențele principale?
Acolo, actorii pun în scenă o piesă în trei săptămâni de repetiții. O joacă două săptămâni încontinuu și asta e. Pe când aici sunt și spectacole care se joacă de opt ani. Încă mai am de lucrat foarte mult să înțeleg care e treaba cu business-ul ăsta – să trimți e-mail-uri, să te prezinți, să ai energie să faci networking… Între timp, trebuie să și mănânci. Asta e problema.

Artiștii de acolo au toți second job-uri?
Nu prea se poate fără, doar pentru cei de top. Poate voi reuși și eu. Așa, treptat. Chiar înainte să vin în țară de Sărbători, am semnat cu o agentă. Și asta înseamnă foarte mult pentru mine. Sper să fie cu succes. Visam deja de doi ani la chestia asta și s-a întâmplat. A mers destul de greu. Obosești de multe ori. Uite, chestia cu discursul în fața la două mii de persoane…

Alina Șerban le spune adevărul unor oameni foarte albi și foarte bogați

Aşa.
Pentru mine, a fost una dintre cele mai mari realizări profesionale. Eu eram într-o piesă regizată de un tip din Brazilia pentru festivalul LIFT – London International Festival Theatre , e important. Piesa asta a câștigat de patru ori patru stele – așa se zice acolo. A fost foarte OK, apreciată și de critici și în “The Guardian”, și peste tot.

Despre ce era vorba?
Era o reprezentație de physical theatre. Nu se mai pune accent atât de tare pe text. Accentul se pune pe corpul tău și pe povestea pe care o spui cu corpul tău. E o istorie despre oameni fără casă și pasiunea pentru fotbal. La un moment dat, ei m-au rugat să reprezint eu piesa la deschiderea Festivalului LIFT. Se întâmpla la etajul treizeci într-o clădire super din centrul Londrei. Și am întrebat cui vorbesc? “Cei mai importanți oameni din teatru”. “OK”. În ziua aia am plecat de la muncă, lucram la catering, aveam o uniformă. Mă schimb și într-o jumătate de oră sunt de la mine de la catering în locul ăsta super-fancy.  Am luat microfonul: “Acum o jumătate de oră nu arătam așa, purtam o uniformă și voiam să vă întreb dacă doriți să luați mâncare pe loc sau acasă…”. Și am vorbit despre ce fel de teatru aș vreau eu să fac – un teatru căruia îi pasă. Dacă tot mi-au dat microfonul, le-am spus ce cred eu despre teatrul de acolo. Le-am spus că am impresia că pe străzile Londrei văd oameni de foarte multe culori, cu foarte multe accente și… mi se pare mie sau nu-i văd și pe oamenii ăștia pe scenă la Teatrul Național? Mi se pare mie sau teatrul mainstream chiar nu ne reprezintă pe toți? Și toată lumea aplauda, pentru că mă refeream la lucruri adevărate. Ambasadorul Australiei m-a întrebat dacă nu vreau să mă fac ambasador și eu i-am răspuns că încă mă lupt cu teatrul. Era drăguț să vezi că poți să vorbești în fața atâtor oameni și să spui ce crezi.

Au existat consecințe practice?
Ce era interesant – era varianta asta de “Vai, ce ne-a plăcut!”, aveau pahare de șampanie și așa, dar nu s-a schimbat nimic, bineînțeles. În anumite grupuri încă e imposibil să intri. Dar cineva de acolo m-a văzut și a spus că vrea să mă solicite pentru un alt speech. Era vorba de Royal Albert Hall, știi ce e sala asta… E extraordinară – una dintre cele mai interesante săli din lume! Și am aflat că vor fi acolo copii între șase și optsprezece ani. O mie cinci sute de copii, plus cinci sute de adulți, peste două mii de oameni. Și trebuia să vorbesc despre drepturile copiilor străzii. Era un eveniment de conștientizare a drepturilor copiilor străzii. Acești copii se adunau acolo și să depășească un record mondial, ceva cu samba, în fine.

Și ai ținut speech-ul? Când?
În martie 2014, așa am ajuns să iau interviu copiilor de la mine de pe stradă. Ei nu știau, se gândeau mai degrabă la copiii din bande, la golani. Trebuia să îl fac clar fără să fie plictisitor.

Câte minute trebuia să aibă?
Patru-cinci. Timp destul să te faci de râs.

Și nu te-ai făcut de râs?
Nu. A fost bine. M-am dus cu tricoul meu, în care anunț din față că sunt romă și din spate că, în mod surprinzător, nu fur copii. A fost foarte interesant. Eu în școală, la Londra, am avut complexul ăsta al omului care vorbește cu accent, care nu vorbește engleză perfect… Și am avut mari emoții. Tremuram toată.

În general, colegii tăi erau englezi bogaţi?
Am fost într-un grup de oameni middle-class (n.m. – clasa de mijloc) spre upper-class (n.m.  – clasa celor bogați).

Erau, deci, niște copii de bani gata, englezi. Discrepanța era mare.
O, da. Uneori voiam să le ating fața să văd dacă e real: prietene, de ce ai mereu zâmbetul ăsta pe față?, orice om are și o zi proastă… M-am înțeles cu ei, dar n-am reușit să îi înțeleg.

Ei înțelegeau ceva din ce se întâmplă prin lume sau…?
Pe mine mă enervau când venea vorba de teatru, căci atunci când lucrăm împreună… În rest, poți să faci ce vrei, să crezi ce vrei, nu e problema mea. La un moment dat făceam o piesă despre conflictul Bosnia-Serbia, și mă enervau că voiau doar să fie sub reflector, nu erau în poveste… Cred că sunt bune momentele în care nu te înțelegi cu lumea și afli că ești diferit. A trecut și asta. Revenind la Royal Albert Hall, atunci mi-am dat bineînțeles seama  că aveau nevoie de mine să vorbesc acolo și pentru că altfel n-ar fi avut legitimitate. Adică, erau niște oameni putred de bogați… Nu putea să vorbească unul dintre ei despre drepturile copiilor străzii. Nu cu același impact.

sursa: viitorulromaniei.ro