Apostolii lui Stalin: Profeţii despre trecutul lui Silviu Brucan | „Aşa s-a făurit în mod sistematic societatea docilă şi conformistă a erei comuniste“

În anii ’90, Silviu Brucan era cel mai vocal lector televizat al valorilor democratice româneşti. Făcea ample exerciţii de ştiinţă politică şi le prezicea românilor ieşirea din peştera ignoranţei. Ca un prooroc venit din alte vremuri. Mai precis, din vremurile în care România devenea bolşevică, iar crima era justificată chiar de publicisitica sa. Era stalinistul vopsit. Acesta este trecutul său, fără fard.

29 noiembrie 1944. Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost procuror sovietic, prim locţiitor al comisarului poporului din URSS, ajuns în România pentru a supraveghea transformarea ţării în gubernie bolşevică, îi trimite un mesaj strict secret lui Viaceslav Mihailovici Molotov, ministru de Externe sovietic. Telefonogramă: „Nu este oare cazul să se publice în ziarele de aici articolul «Situaţia din România» (n.r. – îndreptat împotriva lui Iuliu Maniu) din nr. 22 al revistei (n.r. – sovietice) «Războiul şi clasa muncitoare? Aceasta o pot face ziarele apropiate prietenilor. Aştept indicaţii“.

1 decembrie 1944. Silviu Brucan (născut Saul Brucăr), ziarist la „Scânteia“, publică, în oficiosul Partidului Comunist Român (PCR), următorul text: „Iuliu Maniu nu mai este astăzi, în politica ţării, decât o încăpăţânată încercare de rezistenţă în faţa valului forţelor progresiste în plină desfăşurare. Prezenţa acestui strigoi în politica românească nu-şi mai are rost“. Misiune îndeplinită.

COPILUL TERIBIL AL PUBLICISTICII ANGAJATE

În redacţia de la „Scânteia“, Silviu Brucan era copilul teribil al publicisticii angajate. Nu era cunoscut în nomenclatura de vârf a partidului şi nici nu avea de ce să fie: era prea tânăr pentru a fi fost parte din trecutul glorios al mişcării. Era însufleţit însă de noile perspective ale carierei de politruc pe care şi-o dorea cu toată fiinţa. Combătea bine tovarăşul Brucan, se spunea în fabrici şi uzine. Şi era adevărat: articolele de fond din „Scânteia“, semnate de Silviu Brucan, Sorin Toma (născut Moscovici), Ştefan Voicu (născut Aurel Rotenberg), Traian Şelmaru sau Nestor Ignat, puteau fi adevărate capete de acuzare pentru adversarii politici ai regimului. De fapt, „Scânteia“ era oglinda scrisă a partidului. Cianură pentru popor. Era o vorbă în comunism: singurele informaţii credibile din ziare se găseau în rubrica de decese şi comemorări. Restul – propagandă nocivă, îngrijită prudent de către o mână de prescriitori ascultători. Silviu Brucan a fost acolo de la început.

LA „SCÂNTEIA“, DORMEA CU PISTOLUL SUB CAP

„Am scos-o numai Dumnezeu ştie cum!“, se răsfaţă Silviu Brucan, în volumul „De la capitalism la socialism şi retur. O biografie între două revoluţii“. Despre debutul său de slujbaş în gazetăria de partid povesteşte romanţat: „Miron (n.r. – Miron Constantinescu, primul redactor-şef al publicaţiei) şi cu mine dormeam pe podea şi ne acopeream cu pături, aşa cum făceam în casele conspirative, după terminarea şedinţei de celulă. Înainte de a adormi, ne puneam pistoale Beretta sub pernă, ca în filmele cu cowboy. […] Când, după vreo două luni, am fost chemaţi la casieria Comitetului Central pentru a ni se plăti salariul, ne-am uitat unii la alţii cu mirare. Ruptura de realitate era o caracteristică cvasigenerală a tuturor celor ieşiţi din ilegalitate“.

Totuşi, ca în cazul fiecărui comunist care a supravieţuit lui decembrie ’89, memoria lui Brucan e selectivă, iar autobiografiile sale par nişte romanţe patriotice, anevoioase, dar prolifice. Ca într-o „sărbătoare continuă“ în care Parisul interbelic e un Bucureşti comunist. Brucan n-a fost niciodată idealistul care pare. N-a crezut în nimic şi în nimeni mai mult decât în el însuşi. A fost un stalinist feroce, însă doar pentru că stalinismul era al celor puternici. A fost apoi un anticeauşist vocal, doar pentru că anticeauşismul îl reaşeza în viaţa publică. Şi-a însuşit, nonşalant, rolul de profesor de democraţie pentru românii abia ieşiţi din peştera comunismului naţional. De fapt, Silviu Brucan şi-a dorit un singur lucru: ca viitorul să fie mereu îngăduitor cu alegerile sale din trecut. Cel mai mult a investit în posteritate. Un cosmetician autarhic, autosuficient şi foarte îngăduitor cu sine. Un om fără regrete.

Citeste mai mult pe adevarul.ro via historia.ro