– Ziua în care au tăcut tunurile şi s-au auzit îngerii –
– Sunt pline cărţile de istorie de mari fapte de vitejie. Regi care-şi croiau drum cu barda printre duşmani, voievozi secerând fără frică oştiri întregi, infanterişti care şarjau nebuneşte, la baionetă, în faţa tancurilor duşmanului. Dar există şi altfel de eroi ai războiului. Militari care au avut îndrăzneala de a opri, o clipă, măcelul, pentru a fi, iarăşi, oameni. Pentru a ieşi din tranşee, ca să sărbătorească Crăciunul, alături de duşmanii lor, pe care îi seceraseră până atunci fără milă. Eroismul de-a lăsa o clipă inima să înflorească în plin război –
Soldaţii care plângeau
Crăciunurile erau mereu la fel în Ardealul copilăriei, spune profesorul şi istoricul clujean Alexandru Diaconescu. O sărbătoare care, văzută prin ochii puştiului de atunci, căpăta dimensiuni ritualice. O pace şi o rânduială în toate şi o împăcare împletită cu aburii calzi ai colacilor scoşi din cuptor. Totul era rostuit, de la bucatele de pus pe masă, la hainele cele bune de mers la biserică, de la postul ţinut cu sfinţenie de cei mai bătrâni, la colindele pregătite din timp, să-l întâmpine pe Pruncul Iisus. Parte din acest ritual sărbătoresc era până şi aşezarea familiei în jurul mesei de Ajun, lângă bradul împodobit cu mere şi lumânări. În capul mesei era mereu bunicul, iar în dreapta lui era naşul, oameni vrednici şi sfătoşi, eroi în Primul Război Mondial. Bunicul şi naşul erau chiar eroii poveştilor fabuloase pe care micuţul Sandu le sorbea mereu – „numai ochi şi urechi” – la marile mese de familie şi, mai cu seamă, la mesele de Crăciun.
„Eram fascinat de amintirile din război, pe care bunicul şi cu naşul le depănau de sărbători, când se întâlneau. Aveau nenumărate poveşti, dar una dintre ele, o poveste stranie, m-a urmărit mereu, şi n-am reuşit s-o uit niciodată. Era o poveste cu soldaţi care plângeau… „.
Piave: lacrimi şi sânge
„Bunicul dinspre mamă, Petru Fărcaş, era de loc din Ţara Haţegului, din Ponor, lângă Pui, şi, fiind nemeş, care ţinea de regimentul grăniceresc, fusese recrutat în armata cezaro-crăiască. Anul 1918 l-a prins în tranşee, infanterist, undeva în nordul Italiei de azi, pe malurile râului Piave, luând parte la una dintre marile bătălii ale Primului Război Mondial. Povestea stranie s-a petrecut de Paştele anului 1918, care a căzut pe 31 martie, conform tradiţiei occidentale. Românii greco-catolici, care erau pe atunci de departe majoritari în Ardeal, sărbătoreau Paştele deodată cu ortodocşii, dar pe front, asta conta prea puţin. În Ajun, plutoanele de români, unguri, slovaci şi austrieci au vopsit ouă, iar duminica, în dimineaţa zilei de Paşte, au ieşit cu toţii din tranşee. Italienii au apărut şi ei de cealaltă parte a râului. Au intrat cu toţii în apă până la brâu şi s-au întâlnit în mijlocul Piavei, au ciocnit ouă, şi-au urat «Hristos a înviat!», fiecare pe limba lui, s-au sărutat şi au plâns. «De ce ne batem, de ce luptăm unii cu alţii?», asta era întrebarea de pe buzele tuturor, ne povestea bunicul. Înaltul Comandament a aflat cu groază de fraternizarea soldaţilor şi a doua zi de Paşte a dispus un foc de artilerie «de s-o înroşit ceriu’» – vorba bunicului – şi le-a ordonat apoi soldaţilor să forţeze râul Piave. Pe burta goală, le-au dat ceva tărie şi i-au trimis să atace la baionetă. A fost mare vărsare de sânge şi spiritul belicos a triumfat din nou…”, spune profesorul Diaconescu.
Se ştiu, din păcate, prea puţine lucruri despre frumoasa poveste de fraternizare de la Piave, la care au luat parte soldaţii ardeleni din armata austro-ungară şi trupele italiene. Dar astfel de întâmplări s-au petrecut pe întreaga durată a marelui război de la începutul secolului al XX-lea. Preluate de presa vremii, unele dintre ele au făcut, chiar atunci, înconjurul lumii, întărind credinţa oamenilor că dragostea va birui în faţa urii şi că războiul care luase deja milioane de vieţi va înceta cât de curând posibil. Altele, precum povestea de Paşte de la Piave, ştiute doar de combatanţii de atunci, au supravieţuit uitării în amintirile nepoţilor care le-au auzit la gura sobei, de Crăciun. Unele au revenit, mai recent, în atenţia istoricilor şi a opiniei publice, pe măsură ce s-au descoperit, prin Scoţia, prin Franţa, prin America de Nord sau prin Germania, scrisori sau jurnale de pe frontul Primului Război Mondial. S-au scris, după ele, cărţi şi articole de specialitate, s-au scris poezii şi cântece, s-au turnat documentare şi s-au pregătit scenarii demne de filme de Hollywood, pornind de la minunatele exemple de umanitate oferite de amărâţii de soldaţi din prima linie, care au înţeles cei dintâi, ca nimeni alţii, necuprinsa lipsă de sens a celui mai mare război pe care îl cunoscuse lumea până la acea dată.
Erau ierni cumplite în tranşeele Primului Război Mondial, moartea pândea pretutindeni, între linii, sub zăpada reavănă, trupurile eroilor căzuţi în bătăliile din zilele dinainte deveniseră statui de gheaţă, era toată ura infernală cu care maşinăriile de manipulare din cele două tabere îşi justificau atrocităţile de pe front, era mult dor şi multă durere, dar, peste toate, avea să răsară lumina Crăciunului, cu colindele şi cadourile care nu înseamnă nimic dacă nu le împărtăşeşti cu ceilalţi. Era iarnă şi era frig şi era noapte aproape, când, de undeva, „de dincolo”, s-a auzit o colindă caldă, cântată parcă de un înger. Un cor bărbătesc i s-a alăturat pe dată, iar stelele magilor s-au dezgheţat pe cer şi au prins a străluci a speranţă deasupra tranşeelor morţii.
Când mitralierele tac, ca să înceapă colindul
Ninge ca-n poveştile despre Crăciun din copilărie, dar tu nu eşti într-o poveste, tu eşti în plin război, în cea mai mizerabilă realitate care s-a pomenit în cei aproape 2000 de ani de la naşterea lui Hristos. E atât de frig, că-ţi îngheaţă pleoapele! Clipeşti, şi promoroaca rece de pe gene se topeşte în lacrimi ce se scurg uşor prin tranşeele ridurilor din pielea murdară şi aspră, iar apoi îngheaţă la loc, pierdute în barba nerasă. E devreme încă, de-abia s-a lăsat seara, şi ai în faţă lungi ore de planton. Veghezi exact în Ajunul Crăciunului, ai tranşeele nemţeşti la nici 200 de metri de tine şi, la fiecare clipire, retina derulează imaginile ultimului Crăciun de acasă, petrecut cu iubita ta. Ai în minte ultima ei fotografie, pe care o ţii ascunsă la piept, îi vezi ochii mari, încercănaţi de nesomn. Ai în minte rândurile ei, aşternute cuminte, cu vorbe calde, alese să nu te tulbure, grijulie ca întotdeauna, implorându-te să-i promiţi să o laşi mai uşor cu fumatul, să ai grijă să porţi fesul cel gros de lână şi fularul şi mănuşile, să te gândeşti la ea, de Crăciun… Crăciunul? Ai văzut atâtea în 6 luni de război, încât un bombardament în seara sfântă n-ar fi decât o banalitate între alte o mie, consemnată în raportul de front al unui general pântecos, care, la ora asta, se ospătează cu bunătăţi în separeul vreunui hotel de lux, în vreme ce tu trebuie să stai treaz şi să înfrunţi nu doar poziţiile inamice, ci şi posibilitatea, atât de banală, că ar putea fi ultimul Crăciun din viaţa ta. E foială mare prin tranşee, unii tuşesc a sfârşit de lume, alţii urlă de durere, alţii horcăie încercând să se încălzească în nişte şube jerpelite, unii gâlgâie, pe ascuns, ceva rom adus pe sub mână din spatele frontului, doi camarazi zac pradă deznădejdii, tremurând cu puşca într-o mână şi cu nişte cozonaci primiţi de la neveste în cealaltă. „Asta da seară de Ajun!”, te gândeşti, când „de dincolo”, de la inamic, răzbat, dintr-odată, refrenele unui colind. „Stiiiilleeee naaaaacht, heeeeeil’ge nacht…”. Te freci la ochi şi te uiţi în jur. E clar că nu visezi, nu poţi să visezi în post, când vieţile tuturor camarazilor depind de vigilenţa ta! Şi totuşi, până să te dumireşti de-a binelea, tranşeele alor tăi încep să îngâne şi ele minunata colindă, în limba engleză. „Siiileeeent night, hooooly night/ All is calm, all is briiiight…”. Zâmbeşti şi, în frigul crâncen al serii de 24 decembrie 1914, zâmbetul îţi înfloreşte pe faţă, ţie, la fel ca tuturor celor care, de o parte şi de alta a „zonei nimănui” dintre cele două şiruri de tranşee de la Ypres (în Belgia de azi, n.r.), sunt martorii unuia dintre cele mai mari miracole de Crăciun din istoria omenirii. Noaptea în care mitralierele au tăcut pentru a face loc colindelor…
Nebunia lui Jim
Povestea englezului Jim şi a neamţului Otto, doi tineri ofiţeri care au înfruntat moartea şi neîncrederea celor din jur, pentru a se întâlni între tranşee să-şi ureze „Crăciun fericit!” şi să-şi facă mici cadouri, din puţinul pe care îl aveau, acolo, pe front, a inspirat reclama de Crăciun din acest an a unuia dintre cele mai mari lanţuri de magazine din Marea Britanie. Emoţionat de concertul de colinde cântate cu o noapte înainte, Jim, soldatul englez, se ridică cu de la sine putere pe meterezele tranşeelor, în dimineaţa zilei de Crăciun. Face, din chipiu, semne de pace către soldaţii germani. E la 200 de metri de ei şi aude cum se armează, una după alta, vreo duzină de puşti. Colegii de front îl trag de manta. „Eşti nebun, or să te împuşte, ce ai de gând să faci?”. Dar Jim păşeşte apăsat în „teritoriul nimănui”. Calcă încet, cu mâinile ridicate deasupra capului, în vreme ce buzunarele îi sunt doldora de bunătăţi şi de amintiri. Ştie c-ar putea muri în orice moment, dar ştie, la fel de bine, că n-ar mai putea trăi dacă nu ar câştiga, cu nebunia lui, certitudinea că mai e o speranţă. Că, în mijlocul atrocităţii războiului, oamenii ştiu să se bucure de Crăciun, că-şi pot strânge mâinile, că se pot strânge în braţe, că-şi pot povesti vieţile şi dorurile, că-şi pot face planuri de a se revedea, când o da Domnul, la Berlin sau la München sau la Paris sau la Londra. Merge cu capul în pământ, ca şi cum nu ar avea puterea să-şi privească în ochi călăul din ziua de Crăciun. Merge aşa, pas după pas, până când, ridicând ochii, îl vede pe Otto la doi paşi de el, la mijlocul drumului dintre tranşee. „Salut, sunt Otto!”, îi spune neamţul, care şi-a oprit colegii să tragă şi i-a convins să iasă şi ei din tranşee. „Salut, eu sunt Jim!”. O strângere frăţească de mână, urmată, imediat, de gesturile similare a zeci şi zeci de soldaţi. S-au întins apoi la poveşti, au scos pozele iubitelor din buzunarele de la piept, au schimbat mici daruri… „Crăciunul înseamnă să dăruieşti”, spune sloganul superbei campanii Sainsbury’s, la finalul emoţionantei poveşti de război. Dar întâmplarea din iarna lui 1914 e mai mult decât un pretext de reclamă. Se împlinesc exact 100 de ani de atunci, iar „Armistiţiul de Crăciun”, cum au numit istoricii evenimentul, continuă să uimească lumea largă.
„Poveştile sunt atât de impresionante, că te imploră să le crezi”, îşi începe Malcolm Brown, istoric la Imperial War Museum din Londra şi fost producător BBC, textul din prestigiosul cotidian britanic „The Guardian”, în care le reaminteşte cititorilor englezi despre miracolul de Crăciun de pe linia frontului din iarna lui 1914. „În chiar primul Crăciun al unui război hidos, germanii şi englezii şi-au cântat unii altora colinde, au împărţit ţigări în «no man’s land»-ul dintre tranşee, au schimbat suveniruri, şi-au făcut fotografii de grup, ba chiar au improvizat scurte meciuri de fotbal. De la valuri de bucurie şi urări strigate din tranşee până la veritabile fraternizări în masă, toate au avut loc pe două tremi din linia de 30 de mile a frontului de vest în care erau cantonate trupele britanice. Departe de a denunţa evenimentul, presa vremii l-a celebrat cu potop de titluri entuziaste. Scriitori de primă mână s-au inspirat din aceste întâmplări, iar majoritatea ziarelor naţionale şi locale au publicat scrisori ale soldaţilor care au luat parte la «Miracolul de Crăciun». Într-un strălucit exemplu de istorie-instant, nimeni altul decât Sir Arthur Conan Doyle (creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes) saluta deja, într-o carte publicată în 1915, «un episod uman printre toate atrocităţile care au mânjit amintirea noastră despre război»”, povesteşte istoricul britanic Malcolm Brown.
„Crăciun fericit, dragii mei…”
„Poveştile te imploră să le crezi”, scrie Malcolm Brown. Dar cine mai credea, prin 1916, că un astfel de episod precum cel de pe linia frontului de vest din 1914 a avut cu adevărat loc? Războiul devenise tot mai crud cu fiecare lună care trecea, iar băile de sânge de la Somme şi Verdun i-au făcut pe combatanţi să uite de faptele de omenie din 1914. Un fost infanterist care luase parte la încetarea focului din ziua de Crăciun povestea, ulterior, într-o scrisoare, că recruţilor care li se alăturaseră ulterior nu le venea să-i creadă când auzeau despre armistiţiu. „De fapt, până şi nouă, celor care am luat parte la asta, ne venea, lună după lună, tot mai greu să credem că lucrurile s-au întâmplat chiar aşa. Atâta doar că fiecare mic detaliu al acelui Crăciun ne urmărea zi de zi…”.
Sunt mici detalii care i-au urmărit toată viaţa pe cei care au trăit atunci miracolul. În Ajunul Crăciunului, în Pădurea Plugstreet, germanii au urcat brăduţi împodobiţi pe parapeţii tranşeelor şi au început să cânte „Stille Nacht”. Emoţionaţi, englezii le-au răspuns „inamicilor” cântând „The First Noel”. S-a continuat până târziu în noapte, când britanicilor, care cântau „O Come, All Ye Faithful”, li s-a alăturat imediat corul german, care ştia versurile în latină ale colindei, „Adeste Fideles”. „Acesta mi s-a părut lucrul cel mai extraordinar – două naţiuni să cânte aceeaşi colindă în mijlocul războiului”, avea să îşi amintească un soldat britanic, citat de Malcolm Brown în cartea sa, „Armistiţiul de Crăciun”.
Serviciul funerar comun ţinut între liniile tranşeelor, în chiar ziua de Crăciun, e un alt detaliu înălţător. Rugăciunile erau rostite mai întâi în engleză, de către un preot de front, apoi în germană, de un tânăr student teolog. Nemţii într-o parte, englezii în cealaltă, cu ofiţerii stând în faţa lor, toţi cu capetele dezgolite, în mijloc, cei doi care oficiau ceremonia, sub o cruce mare, iar deasupra tuturor, un cer albastru cum nu se mai pomenise de luni întregi. Pe unde mai ieri obuzele întunecau zarea, îngerii dezveliseră de Crăciun un văl de lumină. „O imagine pe care o vezi o dată în viaţă”, îşi aminteşte un alt erou al Primului Război Mondial.
Când slujba e gata, un comandant britanic se alătură unui grup mixt de soldaţi ce sporovăiau între tranşee. „Ei bine, dragii mei, Crăciun fericit tuturor! Nu-i aşa că sună al naibii de ironic?”, a suspinat ofiţerul, trăgând apoi o duşcă din cel mai bun rom şi lăsând sticla să treacă mai departe, pe la toţi cei din jur. „A fost rasă cât ai zice peşte”, se amuză, într-o scrisoare, un martor al evenimentului.
O bere fără gloanţe
Tot atunci, în iarna lui 1914, lângă Armentières, o altă întâmplare avea să impresioneze memoria lumii: soldaţii nemţi au pus mâna pe unitatea de producţie şi pe stocurile unei faimoase berării locale. În dimineaţa de Crăciun, după ce au strigat „Nu trageţi!”, către liniile adverse, un grup de soldaţi germani au rostogolit un butoi din berea cea mai bună şi au împărţit-o, în „zona nimănui”, cu soldaţii galezi din tranşeele inamice.
Sunt multe scrisori care povestesc, pasional, despre meciurile de fotbal încinse între liniile tranşeelor, despre fotografiile făcute în comun şi despre promisiunea ca de Anul Nou să oprească din nou focul, pentru a face schimb cu imaginile developate, între timp, în spatele frontului. Dar „Fraternizările” nu aveau cum să nu ajungă la urechile mai marilor armatelor combatante. Au apărut destule reacţii de dezaprobare din partea superiorilor, dar, cu toate acestea, nu a fost raportat nici un caz care să ajungă pe masa curţilor marţiale. Episoadele de „fraternizare” au continuat, izolat, până spre sfârşitul Primului Război Mondial. Au urmat decenii bune de uitare, peste dezastrele şi miracolele primei conflagraţii mondiale s-au suprapus marea criză interbelică, apoi Cel de-Al Doilea Război Mondial, cu toate ororile sale. Povestea „Armistiţiului de Crăciun” revine în atenţia opiniei publice abia prin anii ’60, odată cu apariţia piesei şi a filmului „Oh! Ce război minunat!”. Marea vedetă Paul McCartney îşi ilustrează videoclipul piesei „The Pipes of Peace”, din 1984, cu o punere în scenă a Crăciunului din 1914. Urmează multe alte producţii pentru televiziune şi pentru marele ecran, iar pregătirile pentru marcarea centenarului începerii Primului Război Mondial nu puteau ocoli acest moment luminos, petrecut pe frontul de vest.
S-au ridicat, în anii din urmă, monumente în cinstea acestor eroi anonimi, care au înfruntat moartea, ieşind din tranşee în seara de Ajun, ca să serbeze cu „fraţii” din tranşeele inamice miracolul naşterii Domnului Iisus. Descendenţi ai vechilor combatanţi s-au întâlnit chiar acolo, în fostele „zone ale nimănui”, îmbrăcaţi în costume de epocă, şi s-au strâns în braţe, precum bunicii lor. Ca şi în poveştile de la Piave ale profesorului Diaconescu, şi ca în poveştile combatanţilor de la Ypres, Frelinghien sau Saint-Yves, e de ajuns, uneori, o strângere în braţe, o vorbă bună ori o felie de cozonac, pentru a face uitată toată oroarea şi tot urâtul care ne înconjoară… „Crăciun fericit!”.
Sursa: formula-as.ro