Motto: “Fără justiţie liberă, România nu poate fi un stat democratic”–Traian Băsescu, 20 decembrie 2014
Scriu deliberat la timpul prezent–Traian Băsescu este un mare om politic român,unul care a făcut lucruri extraordinare pentru ţara sa, un om care a stiut să se despartă, in numele responsabilitătii, de camarazii de sindrofii, asemeni prinţului Hal de Falstaff, atunci cand s-a transfigurat in Henric al V-lea (am folosit aceasta analogie intr-o prelegere pentru dl Mark Gitenstein inaintea plecării sale ca ambasador la Bucuresti), a inţeles că România nu poate fi credibilă in UE si NATO dacă nu va deveni un stat de drept veritabil, a susţinut cel putin doua demersuri vitale pentru spiritul românesc (decomunizarea si prezenţa culturii românesti moderne intr-o lume moderna, prin ICR). A inteles marile prioritati economice, sociale si morale. Din toate aceste motive, cred că pană si adversarii (nu mă refer la maniacii care si-au facut din băsescofobie un mod de a exista) vor recunoaste că Traian Băsescu si-a onorat cu asupra de măsură datoria de om de stat.
Fiind un om politic in sensul superior al noţiunii,inzestrat cu imaginaţie strategică si voinţă politică, un excelent orator (a se citi ce-a scris profesorul Valeriu Stoica despre limba romanescă vorbită de Traian Băsescu), el va fi prezent nu doar in manualele de istorie, ci si in bătăliile politice si culturale care nu se opresc in această clipă. In acest deceniu, ceea ce in engleza se numesteaccountability, deci responsabilizarea pe cale legala a demnitarilor si altor figuri publice, a devenit o realitate palpabilă. Sa ne amintim de Dan Voiculescu, George Copos, Gigi Becali, Adrian Năstase, Sorin Rosca Stănescu si atatia altii. Niciun motiv de uimire ca acestia si miile lor de amici, vizibili si invizibili, au dorit si doresc distrugerea proiectului Băsescu.
Nu sunt de acord cu cei care descriu in termeni sumbri finalul deceniului Băsescu. O spun deschis: nu ma consider nici deziluzionat, nici “trădat”. A facut erori, evident, dar niciuna, dupa stiinţa ma, de natură să schimbe identitatea si semnificaţia proiectului asumat de reconstrucţie instituţională si morală. Am avut rezerve cand a decis să susţină pozitia conducerii PMP legata de substituirea candidaturii lui Cristian Diaconescu prin aceea a Elenei Udrea. As fi preferat, poate, să-l aud spunand că, din acel moment, nu se va mai implica in susţinerea unuia sau altuia (alteia) dintre candidaţi. Dar nu mi se pare un cap de ţară, nu vad aici o abdicare de la principiile statului de drept.
Mi se pare de o mie de ori mai importantă susţinerea sa pentru DNA si ANI, rezistenţa tenace pe care a dovedit-o in războiul cu banda pontocratică. Traian Băsescu a ştiut si stie cine este Victor Ponta, a inţeles că se pune la cale o restauraţie autoritar-cleptocratică de inspiraţie si cu atracţie putinistă. A ţinut piept acestui scenariu, va ramane in istoria onoarei la romani. Cum va ramane, tin sa o spun aici si acum, cand se incheie un deceniu de presedintie Băsescu, in acest panteon pentru că, indiferent de adversităti, riscuri, atacuri si calomnii, a ales să dea glas victimelor comunismului intr-un discurs rostit, pe 18 decembrie 2006, in fata unui Parlament ce parea intrat in transă. A reusit o performanţa demna de tot respectul in a detecta ceea ce istoricul britanic Timothy Garton Ash numeste, preluind cuvintele lui Shakespeare, foloasele prigoanei (the uses of adversity, preiau traducerea lui Catrinel Plesu).
Alexandru Hâncu capteaza admirabil mostenirile lui Traian Băsescu atunci când scrie:“Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui.”
Concluzie: Revoluţia civică din noiembrie 2014 este una din cele mai frumoase si incurajatoare consecinţe ale proiectului Băsescu (care, cand vorbim despre statul de drept, ar putea fi numit proiectul Basescu-Macovei). Detractorilor acestui proiect, celor care azi pozează in mari sprijinitori ai lui Klaus Iohannis după ce ani de zile l-au denunţat pe “dictatorul de la Cotroceni”, ca să nu insist asupra scrisorii de pomină trimisă catre Bruxelles in timpul loviturii de stat, din fericire esuată, din vara anului 2012, le reamintesc că aceasta revoluţie nu a fost una impotriva lui Traian Băsescu, ci impotriva inamicului jurat al acestuia, al pluralismului si al democraţiei liberale, megaplagiatorul Victor Ponta, planificator, organizator si coordonator al succesiunii de asalturi impotriva statului de drept in România.
Surrsa: contributors.ro
Comentariile sunt închise.