Revista decatorevista.ro a publicat recent povestea care stă în spatele fenomenului Simona Halep. Articolul semnat de Andreea Giuglea îţi arată adevărata dimensiune a ascensiunii unei tinere timide în topul celor mai bune jucătoare de tenis din lume: copilăria, adolescenţa şi cariera.
Astăzi Simona Halep îşi vede visul cu ochii: joacă o finală de Grand Slam la Roland Garros în compania uneia dintre cele mai bine cotate tenismene din lume – Maria Sharapova, numărul 7 în clasamentul WTA.
Citiţi mai jos povestea omului din spatele numelui Simona Halep.
(…) Tenisul e şi sportul echilibrului total şi mulţi antrenori, specialişti şi apropiaţi văd în Simona Halep acel echilibru de care are nevoie un mare jucător. Faptul că a câştigat toate cele şase finale jucate în 2013 îi arată preparatorului fizic Teo Cercel, care o ştie de mică şi cu care a reînceput să colaboreze toamna trecută, că „are o putere mentală fantastică”. Încărcătura emoţională dintr-o finală nu se compară cu niciun alt meci, explică el. În 2013, doar Serena Williams a câştigat mai multe turnee decât românca – 11, dar nici măcar Williams nu a triumfat pe toate suprafeţele tenisului, cum a făcut Simona: pe zgură, preferata ei, la Nürnberg (iunie) şi Budapesta (iulie), pe iarbă la ‘s-Hertogenbosch, în Olanda (iunie), pe hard outdoor, la New Haven (august) şi pe hard indoor la Moscova (octombrie) şi Sofia (noiembrie).
Adaptabilitatea ei pe orice tip de teren arată că e o jucătoare completă, spune Nicuşor Ene, unul din primii antrenori cu care a lucrat. „Un supertalent se adaptează la orice, nu doar la suprafeţe, dar şi la climă, la public, la diferenţa de fus orar”, iar Simona i-a părut, încă de la şase ani, un copil superdotat.
Toţi antrenorii au văzut în ea potenţial, dar între talent şi atingerea potenţialului stau mulţi factori, spune Virginia Ruzici, singura româncă învingătoare într-un Grand Slam şi impresarul Simonei începând din 2008.
Pe lângă potenţial fizic, îţi trebuie putere de muncă, sănătate, forţă mentală şi capacitatea de a gestiona presiunea care vine cu trecerea la seniori, acolo unde mulţi se pierd. Şi susţinere financiară, pentru că tenisul e unul dintre cele mai scumpe sporturi şi, de multe ori, familia e singura care susţine aceste cheltuieli.
Simona le-a avut pe toate.
Familia a stat tot timpul în spatele ei – o familie de aromâni din Constanța de care a fost mereu apropiată, care a îndreptat-o spre tenis, dar fără să o forţeze, spun şi ea, şi părinţii. „I-am oferit o rampă, dar ea a ales”, spune Stere Halep, un bărbat glumeţ de 52 de ani, care recunoaşte totuşi că „nebunia lui de a o face tenismenă” a cântărit mult. De fapt, Halep Senior şi-a dorit ca oricare din copiii lui să fie sportiv, pentru că el nu-şi împlinise visul de fotbalist; deşi a fost aproape de un transfer la Farul Constanța, a jucat doar la Săgeata Stejarul, o echipă din divizia D. Aşa că l-a dus la tenis întâi pe fiul cel mare, Nicuşor, dar băiatul a renunţat la 11 ani şi s-a concentrat pe şcoală. În Simona, despre care spune că e făcută pentru sport, a regăsit, cu mândrie, ceva din talentul şi abilităţile lui sportive.
Cel care a observat primul aceste calităţi a fost antrenorul Ioan Stan, pe când lucra cu Nicuşor. O văzuse pe margine, cum alerga fâşneaţă după mingi, şi i-a plăcut cum se mişcă, aşa că i-a pus racheta în mână şi a chemat-o la cursuri de iniţiere, de două ori pe săptămână. După un an şi ceva, când a crezut că e momentul să treacă la un alt nivel, i-a recomandat să continue cu Nicuşor Ene, fost elev de-al său, cu care Simona a început să lucreze zilnic. Deşi micuţă şi slăbuţă, se mişca bine pe teren, era iute, sprintenă şi învăţa foarte repede, spune Ene. La şapte ani, lovea toate loviturile, iar de la opt au început primele concursuri, primele finale jucate şi primele turnee câştigate.
Părinţii mergeau peste tot cu ea şi o supravegheau foarte atent, îşi aminteşte antrenorul Radu Popescu, cu care a lucrat o vară. „Ia-o, că te face mare”, i-a spus apoi colegului Daniel Dragu, care a antrenat-o de la 11 la 14 ani. Popescu a fost impresionat de maturitatea şi inteligenţa din jocul Simonei. „La 11 ani, deşi era puţin mai înaltă decât terenul, parcă jucam de la egal la egal, vedea jocul foarte bine.”
În prima parte a junioratului, tatăl, care are o fabrică de lactate, a reuşit să-i ofere tot ce a avut nevoie: echipamente de calitate, antrenori cu care să lucreze individual, posibilitatea de a călători la concursuri. Nu i-a fost mereu uşor şi, la un moment dat, a fost nevoit să se împrumute. De la 15 ani, Simona a primit sprijinul lui Corneliu Idu, un afacerist care în 2002 a înfiinţat o şcoală de tenis în Constanţa, Tenis Club Idu. În următorii doi ani, Idu i-a plătit toate deplasările şi antrenamentele.
Cu sprijinul moral al familiei, cu ajutorul financiar al lui Idu şi antrenată de Liviu Panait, de la club, Simona a început să meargă la turneele de Grand Slam. Aşa a venit cea mai mare performanţă a junioratului, în iunie 2008, când încă nu împlinise 17 ani: titlul la Roland Garros şi locul 1 mondial. Atunci i-a atras atenţia şi Virginiei Ruzici, care a văzut în ea potenţial de Top 10 mondial.
„O să ajung cu fata asta la Roland Garros”, le spunea tatăl prietenilor, pe când Simona avea doar şapte ani. Părinţii lui, care n-au ştiut să-l îndrepte către performanţă în fotbal, îi spuneau că e nebun când pleca cu Simona la turnee şi se întorcea acasă cu „tinichele”. „În viaţă, trebuie să fii puţin nebun”, spune acum, râzând.
A făcut toate astea pentru că a crezut mereu în ea. La începutul lui 2013, toţi din familie au scris pe câte un bilet locul pe care credeau că o să-l ocupe în clasament la finalul sezonului. Au pus biletele într-un plic, pe care l-au deschis la sfârşitul lui decembrie. Simona şi mama scriseseră 35, fratele 27, tatăl 18. Se gândise să scrie chiar zece, dar chiar şi lui i se părea un salt prea îndrăzneţ, de pe 64, pe cât era Simona atunci.
(…)
Explozia din 2013 a transformat-o pe constănţeanca introvertită de 22 de ani într-o persoană publică şi i-a adus o presiune în plus, cea a popularităţii. Dintr-o dată, toată lumea a început să vorbească de ea, să-şi dea cu părerea, să-i ofere sfaturi sau să-i ceară interviuri, autografe, performanţe şi mai mari.
(…)
Retrasă şi discretă în viaţa privată, Simona s-a obişnuit greu cu schimbarea de statut şi încă se gândeşte la viaţa liniştită pe care o avea cu doar şase luni în urmă, când nu o știa nimeni și mergea pe stradă relaxată. Acum toată lumea o recunoaşte şi vrea ceva de la ea. Într-o zi, în preajma Crăciunului, s-a oprit pe drum spre antrenament să-şi cumpere ceva din Decathlon. Înăuntru, un bărbat a întrebat-o dacă ea e Simona Halep. S-a blocat şi a răspuns „nu”, fără să ştie nici acum de ce. „Eeei, nu!”, i-a răspuns bărbatul, enervat, iar Simona a plecat, neştiind cum să reacţioneze.
Dintre toate schimbările, relaţia cu jurnaliştii, care apar la antrenamente, o cheamă la emisiuni şi îi iau interviuri imediat după meciuri, pare cea mai epuizantă, pentru că îi ia din energie. „Şi, ca să faci tenis, îţi trebuie toată energia.”
Atenţia presei a început să se îndrepte către ea în mai, la turneul Internazionali BNL d’Italia de la Roma, unde a avut un parcurs neaşteptat: din calificări, a ajuns până în semifinale, unde-a fost oprită de Serena Williams, câştigătoare a 17 turnee de Grand Slam la simplu şi 13 la dublu, pe care crede că n-avea cum s-o bată nici dacă se dădea peste cap. Dar pe drumul spre semifinale a trecut de trei jucătoare de Top 20, printre care şi de poloneza Agnieszka Radwanska, una dintre cele mai temute din circuit şi a patra jucătoare a lumii.
„Acolo a fost declicul”, mi-a spus în decembrie, după un antrenament. „După ce am bătut-o pe Radwanska, ceea ce mi se părea imposibil. De atunci am crezut că pot mai mult.”
Primele victorii în faţa unor jucătoare de top sunt foarte importante pentru moral, crede jurnalista Carole Bouchard de la L’Équipe, care a fost surprinsă de explozia lui Halep de anul trecut. „Nu vezi des asta, e greu să câştigi şase turnee într-un an, în special acum, la nivelul ridicat la care a ajuns tenisul.” Bouchard o ştie pe Halep de câţiva ani şi mereu a crezut că are un talent deosebit şi lovituri bune, curate. „Dar, de la un moment încolo, nu mai e vorba de tehnică, e despre curaj, mentalitate şi îndrăzneală.”
Încrederea i-a lipsit Simonei înainte de primăvara lui 2013, crede antrenorul Andrei Mlendea, care i-a fost alături din aprilie până la începutul lui octombrie. Juca bine şi înainte, dar avea o pasă mai proastă din cauza unor probleme la spate, spune Mlendea, care acum lucrează cu Jelena Janković (locul 8), într-un interviu în ProSport. A început să-şi dea drumul la joc cu o săptămână înainte de Roma, la Mutua Madrid Open. Primise de la Ion Ţiriac, proprietarul turneului, un wild-card care i-a permis să joace, chiar dacă nu se calificase pe baza clasamentului. A pierdut atunci în setul decisiv, după trei ore şi ceva de joc, dar a fost meciul în care a simţit că poate să joace din nou, eliberată de durerile care o ţineau pe loc de câteva luni şi care au făcut-o chiar să se întrebe dacă poate continua.
La Roma au venit primele victorii importante şi, odată cu ele, şi încrederea care a purtat-o spre cele şase titluri. La fel ca în al doilea set al finalei de la Sofia, jocul Simonei a devenit în a doua parte a anului mai agresiv, mai curajos, mai incisiv.
Agresivitatea de pe teren nu a fost însă doar o consecinţă a încrederii, ci un pas în faţă pe care Simona l-a făcut conştient şi despre care crede că a fost cea mai importantă decizie pe care a luat-o anul trecut. În ultimii patru ani, împreună cu Firicel Tomai, antrenorul care a stat şi în spatele succesului lui Victor Hănescu, se concentrase mai mult pe faza defensivă, pe consolidarea loviturilor de apărare şi pe valorificarea jocului foarte bun de picioare. Simţea însă că aleargă şi îşi solicită prea mult corpul, riscând să se accidenteze, mai ales că în aceeaşi perioadă au apărut şi durerile de spate.
La sfârşitul lui 2012, după ce a încheiat colaborarea cu Tomai, a avut o perioadă în care a fost singură, şi-a analizat jocul şi a hotărât să redevină agresivă, cum obişnuia să joace la juniori. Astfel, încheia mai repede punctele şi nu se uza aşa repede. Părinţii şi prietenii de familie îi spuneau de mult să joace mai agresiv, dar Simona spune despre ea că e genul de om care nu face nimic până nu simte ea că trebuie.
Abia în aprilie i s-a alăturat Mlendea, despre care jucătoarea spune că i-a fost doar partener de antrenament, iar în august a apărut în echipă şi antrenorul Adrian Marcu, pe care l-a avut alături până la Sofia, când a decis că are nevoie din nou de o perioadă de singurătate. „În ultima perioadă a anului mi-a plăcut să fiu singură şi să-mi testez eu puterea mea.”
Simona şi-a dat seama încă din liceu că la ea în minte stă cheia, spune Cătălin Spătaru, profesor de psihologie şi fostul ei diriginte. „Îşi dădea seama că degeaba avea tehnică, pregătire, dacă o împiedica obstacolul interior”, spune profesorul, care a vorbit mult cu ea despre cum să-şi controleze trăirile şi emoţiile, i-a recomandat cărţi de psihologie prin care să se cunoască mai bine şi i-a sugerat să facă exerciţii de concentrare, aşa cum face Maria Sharapova, care se calmează în momentele decisive întorcându-se cu spatele la teren.
„Am avut mult de luptat cu ea”, spune tatăl despre copilăria Simonei, care a fost mereu o fire emotivă. Când era mică, plângea înaintea meciurilor şi intra cu greu pe teren. Prin discuţiile cu Spătaru şi cu alţii, a acceptat că nu poate să schimbe asta la ea, dar că, prin exerciţiu şi autocunoaştere, poate să se controleze. Şi acum are emoţii, e puţin încordată şi are mâinile reci înaintea fiecărui meci, dar imediat ce joacă una-două mingi, se relaxează.
Spătaru crede că, anul trecut, a reuşit să ajungă la jocul pe care-l visa, să nu se mai lase copleşită de stările negative, să nu-i mai fie frică şi să joace pentru plăcerea de a juca. De la mijlocul anului trecut, nu e interviu sau discurs post meci în care să nu spună, cu un zâmbet larg pe faţă, că se bucură de tenis, că îi place să fie pe teren şi să joace fiecare punct. Sunt declaraţii asemănătoare cu cele ale lui Nadal, unul din cei mai puternici jucători din punct de vedere mental, cu care Simona a fost comparată de un comentator pentru pofta de joc şi spiritul combativ.
Iar atunci când lucrurile merg bine pe teren, zâmbetul Simonei se păstrează şi în afara lui. În ultimul timp, era destul de tristă şi apăsată de problemele la spate şi de faptul că nu reuşea să joace cum îşi dorea, dar anul trecut i-a readus bucuria pe care o trăia pe teren când era copil.
Într-un material amplu despre ea, publicat recent pe site-ul WTA, jucătoarea povesteşte cum a reuşit asta: propunându-şi să se concentreze pe bucuria jocului, nu a rezultatului, şi eliberându-se, astfel, de miza scorului şi a clasamentului, care îi îngreuna picioarele şi-i făcea corpul să n-o mai asculte. „Dacă eşti relaxat pe teren”, spune în acelaşi articol, „poţi să joci cel mai bun tenis al tău”.
Tenisul Simonei a fost descris de specialiştii şi comentatorii internaţionali ca unul frumos, inteligent, solid, spectaculos şi complex. I-au apreciat tehnica, atitudinea şi concentrarea cu care se pregăteşte să lovească fiecare minge, urmărindu-i traiectoria în aer cu ochii verzi măriţi pe sub sprâncenele arcuite; i-au lăudat loviturile curate, capacitatea de a transforma apărarea în atac şi deplasarea excelentă, acel dans continuu al adidaşilor albi pe terenul roşu, albastru sau verde, cu care desenează linii, triunghiuri şi zigzaguri – un dans cu mişcări mai lente şi fluide pe zgură, mai imprevizibile pe iarbă, mai rapide şi sacadate pe suprafeţele tari. „E o jucătoare de clasă mondială”, a spus Robbie Koenig, fost jucător şi actual comentator, după un meci recent; „A prins aripi, trebuie s-o urmărim cu atenție”, mi-a spus la un turneu crainicul Andrew Krasny, cel care intervievează jucătorii pe teren imediat după meciuri; „Fata asta se pare că nu are plămâni, ci două inimi, una în dreapta, una în stânga”, a spus Ion Ţiriac la o emisiune TV; „Are miez de stea”, a scris jurnalistul Cristian Tudor Popescu într-un editorial.
Din partea cealaltă a fileului, jocul Simonei se simte aşa: „Te aleargă mult şi oboseşti”, spune românca Monica Niculescu, numărul 53 mondial. „Îţi dă stânga, dreapta, şi când nu mai poţi, îţi face winner în partea cealaltă.” Agnieszka Radwanska a spus după un al doilea meci pierdut în faţa româncei: „În anumite momente, găsea nişte lovituri incredibile, de nicăieri; la un moment dat nu mai ştiam ce să fac să termin punctele, pentru că era pur şi simplu peste tot”.
După două ore de antrenament pe teren, Simona intră în sala de fitness a Centrului Naţional de Tenis, baza de pregătire a Federaţiei Române de Tenis, unde Teo Cercel, preparatorul fizic al loturilor naţionale, o aşteaptă pentru încă o oră şi ceva de pregătire fizică. E şapte seara, a doua zi după Crăciun, şi nu mai e nimeni în complexul de lângă Stadionul Naţional. Simona, care-a venit direct de la Constanţa, e pe ultima sută de metri a pregătirii pentru noul sezon şi va pleca peste patru zile în Australia.
„Ai chef să pleci la turneu?” o întreabă Cercel, între două seturi de exerciţii cu ganterele pe saltea.
„Abia aştept”, răspunde, în timp ce-şi studiază degetele, aşa cum face uneori în meciuri, în pauzele dintre seturi. „Dar mi-e groază de drum.”
„Biletele de avion le ai pe mail?”, o întreabă după alte exerciţii, de data asta cu o minge medicinală pe care o aruncă de pe saltea, când în stânga, când în dreapta.
„Da”, răspunde, în timp ce desface o ciocolată pe care-o scoate din termobagul cu rachete şi haine de schimb, pe care îl duce mereu în spate şi îl pregăteşte singură, unicul ei ritual înainte de meciuri „Le vreţi?”
„Dă-mi-le, că tu cine ştie cum le uiţi.”
Urmează exerciţii la stepper-ul din faţa oglinzii care acoperă un perete, deplasări în lateral cu o bandă elastică prinsă de picioare, aruncări şi prinderi cu mingea medicinală, de pe saltea şi din picioare, în faţă sau în lateral. Sunt exerciţii de forţă similare cu mişcarea de tenis, care implică tot lanţul cinetic folosit la o lovitură de dreapta sau de rever, şi exerciţii preventive pentru spate, pe care le face mereu.
„Câte mai avem, că nu mai pot?”, îl întreabă la un moment dat cu ochii mari, fără să ridice capul de pe salteaua verde.
„Seria asta şi gata.”
După ce lasă ganterele verzi, de un kg, să cadă pe parchet, Cercel se ghemuieşte în faţa ei şi se apleacă, pe rând, asupra fiecărui picior. Îl întinde, îl îndoaie, îl răsuceşte peste celălalt, apăsând şi menţinând fiecare poziţie câteva secunde. În timpul ăsta, Simona îi povesteşte de cele trei zile petrecute acasă de Crăciun, de petrecerea de logodnă a fratelui şi cum a condus pe autostradă la întoarcere. Apoi, cei doi planifică ultimele două antrenamente înainte de plecare, înghesuindu-le cu greu între cele de tenis şi de masaj.
„Voiam şi eu să ies mâine seară, domnu’ Teo”, îi spune răzând pe drum spre parcare, ronţăind o eugenie pe care o găsise cu o bucurie de copil în termobag. „Şi mă chemaţi la 10 dimineaţa.”
Pe o canapea neagră de lângă uşile sălii de conferinţe a turneului, unde învingătoarea Mladenovic, înconjurată de jurnalişti, începea prin a spune că e foarte fericită că a bătut-o pe a zecea jucătoare a lumii, Simona a adăugat că nu se gândeşte la clasament când intră pe teren. „Pot să pierd cu oricine şi să câştig cu oricine”, le-a răspuns din nou celor care aşteaptă de la ea doar victorii clare, în special în faţa celor mai slab cotate. Ea ştie că tenisul se joacă zi de zi şi că e importantă forma de moment, cum te adaptezi la o suprafaţă sau cum faci faţă schimbării de fus orar de la un turneu la altul. Şi, pentru că nu s-a simţit confortabil pe teren, nu şi-a revenit complet după călătoria din Australia şi nu considera turneul de la Paris unul important, nu s-a gândit prea mult la înfrângere. A vorbit imediat după ce-a ieşit din arenă cu noul ei antrenor, belgianul Wim Fissette, pe care îl cunoscuse cu câteva zile înainte, apoi a mers să mănânce şi s-a relaxat la hotel.
A doua zi, era din nou în faţa fileului, pregătindu-se pentru următorul turneu. „Te ajută că în fiecare zi e un nou început”, mi-a spus după antrenamentul intens, în care a uitat meciul cu Mladenovic şi s-a aruncat în raliuri îndârjite contra lui Fissette. După Australian Open a simţit nevoia să aibă lângă ea pe cineva cu experienţă alături de jucătoare mari, iar belgianul lucrase înainte cu Kim Clijsters, de patru ori câştigătoare de Grand Slam. Ăsta e şi scopul final al colaborării dintre cei doi, pentru că „despre asta este tenisul, la urma urmelor”. Clasamentul e bun, dar câștigarea unui Grand Slam e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui jucător, mi-a zis încă din primele zile Fissette, care crede că Simona poate reuşi, într-o zi, să câştige un turneu major.
Pe unul din cele cinci terenuri de hard indoor ale Centrului Naţional de Antrenament al Federaţiei Franceze, aflat în complexul de la Roland Garros, Simona a alergat stânga-dreapta în viteză, a lovit în forţă şi s-a enervat, ducându-şi mâna la cap, când n-a putut să treacă mingea de fileu. La un moment dat, l-a depăşit pe belgian cu un cros cu reverul aplaudat de Ruzici, care privea de pe margine, de pe o băncuţă de lemn. Lângă ea stătea mama Simonei, care a reînceput s-o însoţească la turnee. I-a fost greu singură în Australia, unde-a mers doar cu preparatorul fizic şi cu partenerul de antrenament şi de unde îşi suna părinţii imediat ce ieşea de pe teren, înainte să se schimbe.
„E totuşi un copil”, spune tatăl, care a aşteptat-o cu braţele larg deschise la aeroport pe 23 ianuarie, când s-a întors.
După Paris, mama a însoţit-o la Budapesta, la Cupa Federaţiilor, unde Simona a câştigat două meciuri din trei, contribuind la calificarea României, după 15 ani, la barajul pentru Grupa Mondială II. Apoi au zburat direct la Doha, unde a venit şi tatăl împreună cu câţiva prieteni de familie. Dacă mama are emoţii pe margine şi i le transmite şi ei, tatăl e încrezător şi îi spune mereu că e cea mai bună şi o să câştige, să nu-i fie frică. Când e în Bucureşti şi vine la antrenamentele ei, dă mulţumit din cap şi aplaudă zâmbind. „Când o să joace degajat, ca la antrenamente”, spune el, „o să dea recital în tenis, cum făcea Nadia la aparate”.
Au urmat victorii clare împotriva nemţoaicei Annika Beck (locul 55) şi italiencei Sara Errani (locul 7), victorii în care-a arătat nu numai că şi-a regăsit forma de anul trecut, dar că a urcat un nivel mai sus. Ultimul punct al semifinalei cu Radwanska, încheiat cu lovitura ei semnătură, reverul, a fost un punct clasic pentru stilul ei de joc, în care îşi aleargă adversara dintr-un colţ în altul, apoi loveşte decisiv în partea liberă de teren. Doar că, de data asta, nu făcea asta cu oricine, ci cu locul 4 mondial (acum, locul 3).
Dacă prima victorie împotriva polonezei, în primăvara trecută la Roma, a fost un declic care i-a dat încredere că poate să se bată de la egal la egal cu jucătoarele de top, victoria de acum îi arată că poate să le bată categoric şi în mod repetat, că nu mai e un outsider care produce surpriza, revenind spectaculos când e condusă, ci pleacă cu şanse cel puţin egale şi îşi merită locul în clasament. După Doha, şi-a reajustat obiectivul şi şi-a propus, pentru 2014, să rămână în Top 10.
În finală, a învins-o pe Angelique Kerber, locul 9 mondial. A câştigat al şaptelea şi cel mai important trofeu de până acum, urcând încă o poziţie în clasament (acum e pe 7) şi arătând că poate avea rezultate şi la competiţiile cu miză. Urmează Indian Wells şi Miami, turnee imediat sub Grand Slam-uri ca importanţă, apoi Madrid şi Roma, acolo unde și-a început transformarea într-o jucătoare de top. Apoi, la finalul lui mai, Roland Garros, turneul ei de Grand Slam preferat, turneul unde a triumfat la juniori şi locul unde, în urmă cu o lună, îşi cunoştea pe teren noul antrenor şi începea să privească cu încredere spre vârf.
