Politicienii au acaparat spațiul public din România, înlocuind agenda societății, care ar trebui să se găsească în centrul politicii, cu cea a lor, atrage atenția cunoscutul om de cultură Horia-Roman Patapievici, într-un interviu acordat pentru voceatransilvaniei.ro, cu ocazia ultimei sale vizite la Cluj. Dialogul cu fostul manager al Institutului Cultural Român (ICR) reprezintă un interviu-eveniment, fiind unul din puținele interviuri acordate de acesta după retragerea de la conducerea institutului în vara anului 2012.
Reporter: Ați susținut mai multe conferințe în ultima perioadă la Cluj, una care a vizat relația dumneavoastră cu mass-media, iar celelalte două pe tematică creștină. După ieșirea din spațiul public, ca urmare a demisiei de la ICR, vă reconfigurați poziționarea publică, profilul cu care vreți să fiți cunoscut?
Horia-Roman Patapievici: Nu mă reinventez, cum se spune în jargonul de PR de astăzi. E vorba de altceva, refuzul de a mai accepta felul în care s-a construit spațiul public în ultimii ani. Refuz să mai particip la un spațiu public care e constituit exclusiv din ceea ce spun, fac și comentează politicienii. Presa a intrat în acest joc al politicienilor și, în complicitate cu ei, ne obligă să trăim într-un spațiu public saturat de politicianism.
Tot ce e public, azi, se reduce la un șir nesfârșit de comentarii făcute de și referitoare la politiceni. Spațiul public, care ar fi trebuit să fie definit de binele comun al societății, a devenit spațiul intereselor private ale politicienilor. M-am săturat.
Eu contest categoric că o societate sănătoasă poate trăi cu un spațiu public confiscat de politicieni. Politicenii, în complicitate cu presa, care a acceptat acest joc, au colonizat tot spațiul public, în care nu ești “acceptat” decît dacă accepți să vorbești de dimineața pînă seara despre ce spun politicienii și comentatorii lor unii despre alții. Eu am părăsit acest spațiu public.
Și care este ‘oferta’ dumneavoastră, cu ce contrabalansați starea de fapt despre care vorbiți?
Oferta mea este să reconstruim spațiul public în jurul lucrurilor care sunt cu adevărat importante. Conferințele pe care le țin nu sunt neapărat cu subiect religios, cu “tematică creștină”, cum ați spus. Vreau să le împărtășesc semenilor mei lucruri pe care “știința oficială” fie le ascunde, fie le distorsionează. Într-o lume tot mai mașinizată și mai computerizată, aș vrea să le spun concetățenilor mei că politica nu are de-a face numai cu lucrurile materiale, ci, în primul rînd cu exigențele lor morale și spirituale.
Agenda publică trebuie să fie formulată în funcție de exigențe morale definite. Multe dintre ele au consecințe politice și economice. Dar, în primul rînd, oamenii trebuie să se definească prin faptul că sunt persoane morale cu exigențe definite, nu doar subiecți manipulabili ai propagandei politice.
Pentru că dacă nu vor impune politicii exigențe morale, vor rămîne victime permanente ale proceselor electorale. Aceste exigențe sunt acoperite de discursul interminabil al politicienilor și al puterii. Există și altceva pe pământ decât lumea puterii, a banilor și a politicienilor.
Ar fi de dorit ca un tânăr de perspectivă să evite interferența cu politicul și să-și creeze un drum care să facă abstracție de acesta?
Eu nu spun că politicul este ceva ce trebuie evitat. Eu spun că identificarea politicului cu discursul interminabil al politicienilor și al comentatorilor lor e complet greșită și că anume ea face din noi, cetățenii, victime sigure. Azi societatea e la cheremul politicienilor, iar politicienii sunt doar aparent responsabili față de societate. Colonizarea completă a spațiului public de către discursurile de putere ale politicienilor este una din cauze. Trebuie schimbată agenda spațiului public. Îmi doresc un spațiu public dominat de agenda societății. Agenda politică (accentuez, politică) a societății e un lucru bun și trebuie cultivat.
Dar interesele de putere ale politicienilor, singure, impuse societății ca singură agendă a societății, acesta e un lucru rău, care trebuie combătut. Noi trăim acum această asimetrie: politicienii au devenit mai importanți în spațiul public decît societatea. Noi nu vorbim decît despre cum se mențin ei indefinit la putere, în diferite variante. E absurd! Aceasta nu e agenda politică a societății.
Dacă azi, printr-o conjuctură favorabilă, ați mai avrea ocazia fi directorul ICR, ați mai accepta?
Nu. Institutul Cultural Romîn, în momentul de față, este o instituție subordonată factorului politic, potrivit legii. Nu prin abuz, ci prin uz. Înainte nu era. E suficient să comparați vechea lege de funcționare cu noua lege de funcționare: aceasta din urmă legalizează subordonarea politică a Institutului.
Dar dacă ar reveni la vechea formulă, în subordinea președintelui, deși a discuta despre asta e un fel de ‘a vinde pielea ursului din pădure’?
Nimeni nu se scaldă în aceeași apă de două ori.
Clujul și-a anunțat recent conceptul pentru candidatura la titlul de Capitală Culurală Europeană pentru 2021: ‘East of West’, preferat lui ‘West of East’. Echipa proiectului motiva că astfel se accentuează mai mult potențialul cultural pe care îl are spiritul est-european. Credeți că Estul poate avea un statut similar cu cel al Occcidentului, din punct de vedere cultural?
Noi nu suntem occidentali, să nu ne amăgim. Nici orientali nu suntem. Suntem amfibii, făpturi mixte. Sufletul nostru se hrănește în mod natural din două sensibilități, două culturi, două mentalități care nu fac întotdeauna casă bună împreună. Formula noastră identitară, în contra a ceea ce se crede de obicei, constă din coabitarea mai multor identități.
Ca făpturi culturale, ne hrănim simultan din mai multe identități și nutrim, în același timp, mai mult de una. Departe de a fi un neajuns, acest lucru constituie o mare sursă de fertilitate. Cu o condiție: să avem inteligența și talentul de a le folosi — una în folosul celorlalte, nu una împotriva tuturor.
Pentru orice creator român, faptul de a avea o identitate culturală multiplă, de a fi, culturalmente vorbind, multiplu și nu unidimensional, constituie un mare noroc — din păcate, modest exploatat. Mulți artiști neagă acest lucru și vor să fie monodimensionali. De pildă, unii vor să fie doar ca occidentalii. Alții, doar ca orientalii (sau ce își imaginează ei că sunt “orientalii”).
Pe cei care sunt doar ca occidentalii, piețele occidentale îi primesc și îi omologhează ușor. Dar, într-un fel, aceștia exploatează unilateral potențialul de bogăție al identităților culturale multiple. Nu au suficient curaj. Nu îndrăznesc să fie complecși. Brâncuși a îndrăznit să fie complex. La fel Enescu.
Noi, ca români, posedăm un mare potențial de fertilitate culturală slab exploatat. Nu spun că e ușor. Spun că e un prilej artistic excepțional, acela de a explora o identitate culturală în mod natural diversă, în mod natural bogată, cum e a noastră.
În ce credeți că ar putea consta, dacă nu la nivelul Clujului, în ceea ce privește România, particularitățile, specificul, care sunt vii, viabile raportat la cultura europeană și internațională și care ar merita promovate?
Asta numai actorii culturali pot spune. Lor, și piețelor, trebuie să li se lase cuvîntul. Nici institutuțiile, nici politicienii, nici academicienii, nici universitățile, nici activiștii oengiști nu trebuie să vorbească în locul actorilor culturali. Ori să li se permită să se substituie piețelor.
Cît timp am condus Institutul Cultural Român, preocuparea mea a fost să construiesc programe capabile să repună în contact piața culturală de aici cu piețele culturale occidentale, care pentru noi sunt piețe de referință. Echipa pe care am condus-o a adus cea mai decisivă contribuție la resudarea piețelor culturale.
În cel mai dificil domeniu, cel al culturii scrise, succesele noastre au fost remarcabile: în șase ani și jumătate, au fost traduse peste 350 de titluri, selecția fiind operată de piețele străine. Nu e remarcabil?
Cînd piețele comunică, devine normal pentru un creator cultural din România să poată concepe ideea de a funcționa și pe una sau mai multe piețe străine. Pentru proza tânără, am sentimentul că acest lucru începuse să devină o realitate. Parcurgeți lista tinerilor prozatori promovați prin programele ICR pînă cînd aceste programe au fost distruse, în toamna lui 2012, și veți vedea cît de mulți începuseră să aibă o dublă carieră, și națională, și internațională.
Nu e necesară și o analiză a ceea ce promovează un astfel de institut, precum ICR-ul?
Firește. Întrebarea e cine o face? Comisia de cultură din Senat? Președinția? Politicienii? Miniștrii? Răspunsul e categoric: nici unul dintre aceștia. Selecția se face prin piață, iar singurele programe care fac dreptate tuturor sunt numai cele care reușesc să reflecte selecția de artiști operată de piață. Vorbeam mai devreme de sinteza de specific național. Cine ar fi oare îndreptățit să spună care este, în ce constă aceasta? Nu statul, ci artiștii; nu organizațiile, ci piețele.
Actorii culturali importanți, cei care s-au impus nu cu pile la ministerul culturii, ci prin selecția pieței, aceștia trebuie întrebați: Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Victor Man, Adrian Ghenie, ca să dau numai exemple din Cluj, cu excepția lui Perjo, care e sibian. Ei sunt creatorii care trebuie întrebați cum arată sinteza culturală românească.
Dar poate exista riscul de a se crea grupuri culturale care să acapareze în mare parte resursele și care să fie prezente, promovate cu preponderență, alcătuind un spațiu oarecum închis, în care este destul de greu de pătruns. Cum priviți o astfel de situație?
Societatea culturală tinde să se organizeze și ea pe grupuri, pe afinități. Sunt grupuri generaționale, sunt grupuri sudate de o anumită sensibilitate ideologică ori religioasă etc. Vedeți platformele de stânga, care acum proliferează, Clujul fiind notoriu pentru grupurile sale anarhiste de stînga, unele neomarxiste, altele direct comuniste.
Toți oamenii se grupează, e o tendință naturală. Dar soluția la găști este libertatea. Piața artistică nu selectează niciodată găști, ci artiști individuali.
Instituțiile culturale nu trebuie să aleagă între găști, trebuie să aleagă între artiști; și nu trebuie să aleagă persoane, ci performanțe; iar selecția nu e făcută de funcționari după gusturile și intersele lor, ci de jurii și programe.
Asta a fost filozofia mea și a echipei mele la ICR. Un program pur liberal, care e orientat de filozofia libertății piețelor și de ideea neutralității instituțiilor. Selecție liberă pe bază de eligibilitate în cadrul unui program deschis tuturor, punere liberă în discuție critică pe piață. Nu decide statul asupra valorii artiștilor, asta este, pentru mine, crucial. Răspunsul meu la tendința naturală de grupare pe centri de putere a artiștilor, a generațiilor, a formulelor ideologice sau artistice este libertatea piețelor.
Dincolo de activitatea de la ICR, exista, cel puțin la un moment dat această percepție publică referitoare la principalii intelectuali ai României, că provin din același cerc, dumneavoastră, domnii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu…
Pe de o parte, asta e piața.
Cărțile lui Pleșu, lui Liiceanu, lui Cărtărescu pur și simplu se cumpără. Oamenii vor să îi citească. E vorba de libertate, de liber arbitru. Cînd vorbește Pleșu, toată lumea se înghesuie să îl asculte. Ce să facă, să își ceară scuze? Cui? Celor care nu au talentul lui? E stupid
Pe de altă parte, percepția de care vorbiți nu are nici un fundament în fapte. E mai degragă fixația cîtorva coterii din lumea literară. Nu e o constatare sociologică validă. Oamenii care apar mereu la televiziuni, care sunt activi pe bloguri și pe facebook, care conduc ori scriu regulat în reviste sunt cu totul alții decît Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Patapievici.
Ce sfat i-ați da unui tânăr, care vrea să-și facă o cultură de calitate, o viziune vie despre viață?
Să intre în dialog și să încerce să converseze cît mai susținut cu mințile cele mai strălucite pe care le-au produs atît cultura noastră, cît și culturile noastre de referință, mă refer la marile culturi care formează cultura occidentală. Să intre în dialog cu cele mai strălucite minți pe care le-a produs umanitatea.
Dar cine le apreciează ca atare, e necesar cineva să le filtreze?
Istoria și selecția operată de succesiunea generațiilor au făcut filtrul. Oamenii care au mai multă experiență îi pot ghida pe cei care au mai puțină. Cine caută cu adevărat, găsește întotdeauna, pentru că este, cumva, asistat.
Operele mari sunt cunoscute, de fapt sunt ultra-cunoscute. Iar în lumea noastră globală sunt la îndemîna tuturor. Totul este la dispoziția tuturor. Inclusiv scrierile lăsate de mințile cele mai strălucite ale umanității. Trebuie doar să întindem mîna să le luăm. Și să ne deschidem mintea către dialogul cu ele. De fapt, totul depinde, individual, numai de noi.
Două dintre conferințele pe care le-ați susținut în ultima perioadă la Cluj au constituit și o explicită pledoarie pentru creștinism, civilizația creștină. Dumnevoastră sunteți în contact probabil în special cu mediile intelectuale. Există un interes real pentru transcendent, divinitate? General vorbind, cine credeți că (mai) este interesat astăzi de aceste aspecte?
Toți oamenii sunt orientați, fascinați și neliniștiți de problema transcendenței, fie că o știu, fie că nu. Cei mai mulți astăzi nu știu și se rătăcesc pe drumuri care nu duc nicăieri. Dar lucrul pe care îl spun fără încetare este că există în fața noastră un parcurs al căutării. Noi nu trăim în vid și nu provenim din neant.
Ne tragem dintr-o mare cultură creștină, nu putem da deoparte acest lucru. Costurile ignorării acestui fapt sunt mari. Colectiv, ne costă sufletul nostru cultural; individual, ne costă orientarea spirituală în viață.
Noi trăim în negare de sine. Iar acest lucru, îl spun mereu, este o eroare. Sufletul nostru a fost formatat de principiile religiei creștine, iar cultura creștinătății este, fie că vrem, fie că nu, principalul conținut al sufletului nostru. Chiar și ateii creștinismului sunt atei creștini.
Am remarcat în cea mai recentă conferință că ați insistat pe ideea provenienței civilizației modernității din cea creștină, prezentând acest lucru ca un fapt. Chiar considerați astfel, că civilizația modernității e fructul doar al creștinismului, al civilizației creștine? Realitatea istorică nu a fost de fapt mai contradictorie, inclusiv în sânul civiliației creștine; s-au ars cărți, au fost pedepsele Inchiziției…
E ca și când mi-ați spune să vă mai slăbesc cu grecii, că grecii l-au omorât pe Socrate. Da, așa e. Au fost și cărți arse, și oameni uciși, și idei persecutate. Lumea e nebună, știm asta. Iar această nebunie izbucnește oriunde, în orice formulă culturală, în orice civilizație. Nu doar adepții creștinismului au comis fărădelegi, ci și cei care l-au contestat și l-au persecutat.
Răul e în natura umană și de aceea prețuim formulele politice care îl țin în frîu și le detestăm pe cele care îl favorizează.
Dar asta nu mai are nici o legătură cu creștinismul.
Azi creștinismul a ajuns marea tradiție alungată din memoria publică. Memoria creștinismului nu e e opțională, cum nu e opțională problema părinților tăi. Părinții sunt un dat; dacă negi că îi ai, e limpede că la mijloc e o patologie. Eu denunț această patologie. Faptele nu sunt opționale decît pentru nebuni. Negarea de sine ne aruncă într-o categorie psihiatrică.
Istoria părinților noștri este una apropiată cronologic. Dar o istorie de mii de ani, este supusă și interpretării, mai subiective, nu o putem ști cu exactitate.
Ba da, o putem ști. Creștinismul, pentru Europa, este un fapt. Iar contra factum non est argumentum.
Mulțumim.
A consemnat Ovidiu Cornea
